Mancurtismul, însă, nu se mărgineşte la astfel de fărădelegi, aria lui de acţiune este mult mai mare şi cuprinde nu numai distrugerea memoriei neamului, adică a trecutului lui, ci şi a viitorului care se crează cu ajutorul educaţiei tinerei generaţii.
Sîntem aproape de începutul noului an de învăţămînt. În memoria elevilor şi a profesorilor sînt încă vii problemele pe care le-au creat, de pildă, introducerea in curricula şcolară a aşa zisei „Istorii Integrate” sau a „Deprinderilor de Viaţă”. Aici dragii noştri guvernanţi, dar chiar şi parlamentari ne-au demonstrat cu prisosinţă că între ei şi restul lumii există o prăpastie adîncă. După cum am observat opoziţia dintre profesori şi elevi, pe de o parte, şi responsabilii din administraţia METS, pe de altă parte, a avut repercusiuni şi asupra notelor de la examenele de absolvire. Victimele răzbunării birocratice, din păcate, sînt tot cei ce au avut de suferit pe parcursul anului de aceste modificări aberante în orarul şi în conţinutul orelor de studiu.
Sub pretext că doresc implementarea unei educaţii multilaterale, dar în acelaşi timp structurată pe specializări ca în occident, arhitecţii noii ordini educaţionale au început să impună nişte schimbări iresponsabile din punct de vedere pedagogic şi etic. Mai întîi, aceştia au încărcat, de-a lungul anilor, programa şcolară cu cît mai multe ore la diferite obiecte, este adevărat, necesare, ajungîndu-se ca elevii din clasele gimnaziale să aibă cîte 7-8 lecţii pe zi. Apoi, cînd elevii supraîncărcaţi au început, tacit, să se revolte, s-a recurs la alt şiretlic: programele analitice a celor mai importante obiecte precum „Limba şi Literatura Română” sau „Istoria Românilor” au fost simplificate şi modificate într-un mod, de-a dreptul, grosolan. Al treilea pas s-a rezumat prin înlocuirea unor obiecte necesare cu unele experimentale „Educaţie Civică” în loc de „Drept” şi „Deprinderi de viaţă” în locul introducerii „Religiei” a cărei necesitate se face simţită prin simplul fapt că bisericile ortodoxe sînt pline de tineret şi de copii.
Schimbările care au intervenit în învăţămîntul moldovenesc, în anul curent, nu au rămas fără urmări. Ca dovadă putem să prezentăm manifestaţia elevilor liceului „Gheorghe Asachi” care a avut loc în faţa intrării principale a instituţiei date. Reacţia tineretului o putem caracteriza ca un răspuns nu numai la simpla schimbare a titulaturii instituţiei din „român-francez” în „moldo-francez” ci şi un manifest împotriva întregii politici deficitare duse de conducătorii ţării, aceasta din urmă văzîndu-se chiar din adresarea către facţiunea „creştin” democrată care mai înainte se angajase să apere deschis interesele autohtonilor români.
Ca şi orice organism cînd este atacat de vreun agent patogen el încearcă să se protejeze formîndu-şi proprii apărători. Aşa se întîmplă şi în lume: într-o societate în care este uzurpată tradiţia – buna orînduială lăsată din străbuni, se strică şi firavul echilibru pe care se sprijină pacea atît de necesară vremurilor noastre.
La începutul noului an de studii nu se ştie încă nimic ce surprize ne rezervă diriguitorii statului. Dar, din cîte ne putem da seama după opacitatea tipic birocratică din spatele zidurilor ministerului de resort, pentru anul ce vine ni se găteşte un nou amalgam de hotărîri şi instrucţiuni care mai de care mai absurde. Aceste schimbări au fost şi sînt menite să încingă spiritele şi să destabilizeze situaţia şi aşa complicată pentru ca mai apoi să fie inpusă o nouă aşa zisă reformă „necesară”, făcîndu-ne robi sistemului social artificial impus din străinătate.
De ce, totuşi, zicem că este atacată Biserica?
Trupul Bisericii este alcătuit nu numai din preoţi şi cei care activează în interiorul edificiilor eclesiale, ci din toţi cei care se declară, într-un oarecare fel, a fi membri ai comunităţii ortodoxe, tinzînd sincer să respecte Adevărul moştenit, adică tradiţia religioasă ortodoxă. Tentativa unor forţe oculte de a interveni în memoria colectivă a poporului şi de a-i schimba, inclusiv prin acest mod, atitudinea faţă de realităţile actuale reprezintă un atentat contra întregii societăţi. Pe tot parcursul Istoriei astfel de acţiuni s-au soldat întotdeauna tragic pentru umanitate. Să ne amintim numai de cele două războaie mondiale sau de deportările în masă: este rezultatul faptului că omul şi-a întors cugetul de la Dumnezeu.
Acţiunile la nivelul conducerii indiferent de natura lor (politică, economică, culturală etc) au o repercusiune indirectă din ce în ce mai negativă asupra vieţii religioase în ţară. La nivel declarativ acestea toate au o finalitate pozitivă, însă scopurile acestora nu sînt întotdeauna convergente. De această stare de lucruri nu este vinovat nimeni în particular. Greşeala constă în resemnarea tuturor în faţa acestei înrobiri. Lipsa de solidaritate sub stindardul unei singure tradiţii face ca naţiunea să fie vulnerabilă în faţa intruşilor externi.
Este ceva normal ca într-un stat să existe mai multe curente de opinie, dar regulile etico-morale ar fi fost corect se fie aceleaşi pentru toţi. La noi din păcate este invers, de cum apare o nouă denominaţiune pseudo-religioasă străină de meleagurile noastre apărătorii „drepturilor omului”, pe dată, se avîntă să-i acorde toate libertăţile juridice înainte de a şti ce risc poate prezenta ideologia acestor tipuri de mişcări.
Într-o societate civilizată regulile etico-morale constituie baza pe care se sprijină orice relaţie înterumană pentru ca aceasta să reziste în timp. În caz contrar, în cadrul ei apar mai multe comunităţi de oameni cu vederi diametral opuse. Unele din ele sînt constituite ca reacţie la politica inadecvată purtată în raport cu societatea în totalitate şi se caracterizează prin vederi conservatoare, ajungîndu-se uneori la reacţii radicale motivate din punctul de vedere al conştiinţei populare comune. De cealaltă parte a baricadei se află mişcările care cumulează în esenţa lor mai multe curente filosofice alogene abil voalate cu intenţii şi scopuri îndreptate la prima vedere spre beneficiul oamenilor de rînd. Nocivitatea ultimelor o putem recunoaşte „după roadele” acestora cum ne spune Mîntuitorul, iar în cazul celor de curînd constituite – prin ideologia preluată.
Pentru a putea stăpîni mai abil o societate se încearcă distrugerea memoriei poporului, iar în şcoli să se altereaze adevărata educaţie pentru ca tînăra generaţie să nu mai poată înţelege nimic: ce este bine şi ce este rău.
Atît păstrarea memoriei colective cît şi buna educaţie al cărei scop este să garanteeze un viitor cît de cît stabil, susţin intacte acele reguli etico-morale şi religioase pe care ar trebui să se sprijine şi orînduirea internă a Statului. Din punct de vedere religios o Biserică fără astfel de precepte este condamnată a fi o simplă instituţie „civico-socială” sau „etnografică” inertă, incapabilă să poată ajuta în vreun fel poporul unei ţări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu