ASPECTE NECUNOSCUTE ALE VIEŢII BISERICEŞTI ŞI NAŢIONALE ÎN PERIOADA OCUPAŢIEI ŢARISTE (1812-1918) – I -

„De multe ori biruiţi, de multe ori supuşi dară niciodată abătuţi pînă la pămînt şi deznădăjduiţi, îi vedem (pe înaintaşi – n. a.) folosindu-se de tot prilejul de la 1366 şi pînă la 1688, stînd de-a pururea în luptă. Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Şerban Cantacuzino au fost mai ales neîmpăcaţi duşmani ai sectanţilor lui Mahomed apărînd cu sîngele lor Sfînta Cruce.”

Astfel, Mihail Kogălniceanu, ţinîndu-şi cuvîntarea la deschiderea cursului de Istorie Naţională a Academiei Mihăilene din 24 noiembrie 1843, le amintea tinerilor studenţi despre faptele glorioase ale străbunilor. Dincoace de Prut această comoară păstrată cu sfinţenie de-a lungul secolelor, avea să strălucească după mult timp şi suferinţă. În primul rînd prin credinţa ortodoxă şi într-al doilea rînd prin patriotism care, luate împreună, formează însăşi temelia Unităţii naţionale a românilor.

Destinul a vrut ca o bună parte a Vechii Dacii să fie anexată de către „barbarii de tirani”, veniţi de la Răsărit, prin “Pacea de la Bucureşti” din 1812. Însă şi în aceste vremuri grele, sentimentul naţional s-a păstrat mai ales prin promotorii lui neobosiţi şi slujitorii bisericii.

Cea mai importantă realizare a lor, dacă avem în vedere rezultatele pe termen lung, a fost înfiinţarea la Chişinău a Seminarului Teologic de către una dintre cele mai marcante figuri de prelaţi români din întreg veacul trecut şi anume Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Transilvănean de origine, născut la Bistriţa, el şi-a desăvîrşit pregătirea la Academia din Kiev, în Grecia şi în capitala de pe malurile Bosforului.

Seminarul Teologic Ortodox a fost deschis la Chişinău pe 30 septembrie 1812 şi a fost, pentru o lungă perioadă de timp, unica instituţie de învaţămînt din Basarabia (primul gimnaziu a fost deschis abia în anul 1833). În cererea de înfiinţare a Seminarului, Mitropolitul Gavriil a prevăzut ca în această instituţie bisericească să se predea limba “moldovenească naţională, ca elevii să poată, în acea limbă, propovădui norodului cuvîntul lui Dumnezeu şi moralitatea cea bună”. După cum ne putem da seama, Seminarul era organizat după modelul vechilor seminarii ortodoxe din Rusia care, la rîndul lor, imitau Academia Duhovnicească din Kiev, ale cărei temelii au fost puse de Petru Movilă în secolul XVII-lea.

Adevărate sînt cuvintele înscrise pe lespedea de piatră care acoperă mormîntul Mitropolitului decedat în primăvara lui 1821 : „Înţelepciunea lui o vor povesti-o oamenii şi lauda lui o va mărturisi biserica”.

La 30 septembrie 1812, Mitropolitul Gavriil, îndată ce s-a stabilit la Chişinău, emite primul său “ukaz” de strîngere a banilor pentru ridicarea unui seminar. Iar la 31 ianuarie 1813 s-a slujit liturghia de deschidere a seminarului şi împreună cu aceasta şi molebenul.

După ceremonia din 31 ianuarie, la 1 februarie s-au început lecţiile după programul stabilit dinainte. În 1814 Mitropolitul singur a elaborat planul de predare a lecţiilor: gramatica, poezia, „retorica”, logica, geografia, teologia, istoria, matematica, precum şi limbile: greacă, latină, rusă şi “moldovenească” obligatoriu, iar franceza şi germana după voinţă.

Primul rector, Petru Kuniţki, pe 20 ianuarie a înaintat Mitropolitului un program care a fost dat vicarului-episcop Dimitrie. În 1815 toate datele Seminarului şi a elevilor lui deja erau transmise Sf. Sinod. La 27 noiembrie 1815 a fost fotmată conducerea seminarului. La 11 octombrie 1816 a fost construită aparte o încăpere pentru administraţie. Din aprilie 1820 conducerea seminarului era alcătuită din: rector, prefect, egumen şi econom. În 1821 rectorul Petru Kuniţki a demisionat, iar în locul lui a fost numit prefectul, arhimandritul Irineu, care s-a aflat în funcţia de rector pîna la 3 ianuarie 1826.

În toamna anului 1810, Gavriil Bănulescu-Bodoni adresase Sfîntului Sinod o cerere prin care solicita înaintarea protoiereului Dimitrie Sulima la gradul de episcop vicar al Mitropoliei Moldo-Vlahiei, demnitate pe care acesta a obţinut-o în primăvara următoare ajungînd, în scurta vreme, în toate privinţele, „mîna dreaptă” a Mitropolitului. Dimitrie Sulima, fiind născut în 1782 în Ucraina, învăţase perfect limba română încît îi era uşor să vorbească şi să liturghisească în ea. Mai mult chiar, se pasiona de traduceri din slavonă. Tipografia întemeiată de Mitropolitul Gavriil şi după moartea lui a continuat să tipărească în româneşte cărţi de slujbă şi „zidire duhovnicească”. Într-un cuvînt, Dimitrie Sulima a continuat pe toate planurile opera începută de Gavriil Bănulescu-Bodoni. Anume el a pus prima piatră la fundamentul Catedralei din Chişinău la 11 mai 1830 (terminată la 13 octombrie 1836).

Pîna în 1823 Seminarul a fost subordonat Arhiepiscopului Dimitrie. Reforma din 28 octombrie a aceluiaşi an, nu a distrus această subordonare, dar a micşorat-o, punînd instituţia dată în dependenţă directă de Academia din Kiev. Astfel, conducerea Seminarului, în frunte cu rectorul, arhimandritul Irineu, numit de Mitropolitul Gavriil, şi viitorii şase rectori, trebuiau să prezinte anual, prin septembrie-octombrie, darea de seama în faţa conducerii Academiei.

Din acest moment putem spune că se începe o rusificare treptată a Seminarului din Chişinău prin aşa numitele „revizii” menite să organizeze Seminarul după termenii dictaţi de Sfîntul Sinod cu influenţa directă şi indirectă a ţarului care începe să se intereseze din ce în ce mai mult de viaţa socio-culturală din Basarabia.

În perioada „reformei din 1823″ („Protasovskaia”) pînă la reforma din 1841 în Seminar au fost efectuate şapte „revizii”. Parţial scopul lor a fost atins în plan didactic, ajungîndu-se de la acuzaţiile din 1827 (a revizorului ieromonahul Iustin precum că „administraţia Seminarului nu-i unită” şi că „purtarea studenţilor e rea”, nemaivorbind de reuşita-la lecţii), la laudele privind reuşita la materii, mai puţin la latină şi rusă, la cea de-a şaptea „revizie” din 1838. Dar şi revizorii erau diferiţi: de la mireni – Spiridon Dimitrie Neceaev (a V-a revizie) pînă la Arhiepiscopi – Inochentie (a VI-a revizie).

Face de remarcat faptul că în acest răstimp au predat 30 de profesori, în marea lor majoritate ruşi. Din aceştia 29 erau cu studii academice dintre care14 candidaţi în magistraţi şi 11 magiştri.

Oricît de mult s-au străduit autorităţile ruseşti să falsifice istoria şi graiul matern al românilor basarabeni, acolo unde ei au depus cele mai mari eforturi de deznaţionalizare, şi anume în instituţiile de învăţămînt, de acolo a şi răsărit speranţa vie de eliberare de sub jugul rusesc şi dorinţa de autodeterminare. Astfel, Seminarul de Teologie Ortodoxă din Chişinau trebuie considerat drept fruntea instituţiilor. El a dat şi a educat numeroşi oameni de cultură şi promotori adevăraţi ai ortodoxiei care, cu mult înainte de începutul secolului XX, au educat generaţii întregi în spiritul naţional şi de iubire a pămîntului Vechii Dacii.

Dintre aceştia putem menţiona pe unii studenţi din promoţia întîi a Seminarului cum ar fi: Ghinculov Iacov, Julinski Avraam, Ghentuşi Iosif ş. a. Anume ei, asemeni altor colegi ai lor, au contribuit la renaşterea spiritului naţional. Toţi au învăţat în Seminarul din Chişinău, ca mai apoi să-şi continue studiile la Academia din Kiev şi să revină în Basarabia, la Seminar, pentru a preda celor ce vor deveni rezistenţa pacifică contra invadatorului timp de aproape un secol. Printre ei şi prin ei a reînviat acea mare Geto-dacie, mîndria de milenii a românilor şi argumentul incontestabil contra cotropitorilor.

O nouă reformă a. învăţămîntului teologic a avut loc în 1841, în timpul cînd rector al Seminarului din Chişinău era arhimandritul Filadelf. Cu această ocazie, în programul şcolar au fost introduse obiecte de studiu cu caracter practic. După reorganizare a fost înlesnit accesul tinerilor absolvenţi ai Seminarului din Ghişinău în instituţii de învăţămînt superior. De-a lungul primei jumătăţi a secolului XIX se poate constata o creştere simţitoare a numărului seminariştilor.

Dacă în 1825 cursurile seminarului erau frecventate de 40 de tineri, în 1835 numărul acestora a crescut pînă la 101, în 1845 pînă la 156, iar în 1855 pînă la 182 de elevi. Tipografia Eparhială din Chişinău a scos în continuare şi alte cărţi bisericeşti în limba română, editate inclusiv pînă la arhiepiscopul Antonie Şogotov (17 martie 1858 – 13 martie 1871). Fiind rus de origine (sau poate ucrainean) acesta s-a îngrijit de „buna orînduială a bisericilor şi parohiilor, de satisfacerea cerinţelor vieţii spirituale a păstoriţilor şi de educaţia lor spirituală.”

De numele lui se leagă două evenimente de seamă din viaţa eparhială basarabeană. În primul rînd „oficializarea” venerării Icoanei Maicii Domnului Făcătoare de minuni de la Mănăstirea Hîrbovăţ. Al doilea eveniment important îl reprezintă apariţia, în 1867, a “Buletinului Oficial Eparhial”, ediţie bilingvă, cu texte „în oglindă” ruseşti şi româneşti. Lui Antonie i se datorează şi edificarea frumoasei Capele a Seminarului Teologic precum şi înfiinţarea unui aşezămînt cu caracter caritativ şi misionar, care a activat şi după 1918 sub numele de „Frăţimea Sfîntul Alexandru Nevskii”. Moartea i-a fost neaşteptată în al 72-lea an şi a fost înmormîntat tot în cripta din catedrală, la fel ca şi fondatorul ei, arhiepiscopul Dimitrie.

Unul din remarcabilii elevi ai Seminarului din Chişinău a fost Mitropolitul Arsenie Stadniţkii născut în satul Comarova, judeţul Hotin, fiu al blagocinului Gheorghe Standiţki. Mai întîi a făcut Seminarul inferior la Edineţ, judeţul Hotin, absolvind cursul seminarului complet la Chişinău. Apoi a urmat Academia Teologică din Sankt-Petersburg. După care, reîntors în Basarabia, devine timp de 14 ani profesor la Seminarul Teologic din Chişinău. În această perioadă el a elaborat monografia despre Mitropolitul Gravriil, pe care a publicat-o în 1894. Pleacă în Rusia, unde se călugăreşte, apoi devine rector al Academiei Teologice din Moscova; îşi ia doctoratul în teologie cu tema „Studii şi monografii din istoria Bisericii Ortodoxe Române”. Vom remarca faptul că pe atunci, dintre cei 70-80 de arhierei ruşi, doar 3-4 aveau gradul ştiinţific de doctor în teologie.

Biografia continuă cu: episcop de Pskov, apoi Mitropolit de Novgorod, fiind şi unul dintre cei trei candidaţi la scaunul de Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii în 1917. În 1906 devine Preşedinte al Comitetului de Învăţămînt din Rusia, scriind mai ales despre istoria şi dezvoltarea Eparhiei din Chişinău.

O altă figură proeminentă a vieţii Bisericeşti, care a avut un mare rol în pregătirea intelectualităţii naţionale din Basarabia, a fost Arhimandritul Varlaam (Vasilii Cerneavski).

Fiu al preotului din satul Colobocina, judeţul Hotin, el se angajează ca “posluşnic” la mănăstirea Hîrjauca, activind aici timp de cinci ani. De la 1 septembrie 1845 pîna la 1 iulie 1851 el învaţă la Seminarul din Chişinău, iar la 7 ianuarie 1853 el absolveşte Academia din Sankt-Petersburg, obţinînd gradul de candidat. Cînd se întoarce la Chişinău, peste un timp, şi anume la 30 decembrie 1861, Arhimandritul Varlaam devine rectorul Seminarului. După cum se spune, era unul dintre cei mai buni stăpîni ai Seminarului şi a fost lăudat în cadrul a trei revizii. În acest timp Seminarul atinge nivelul maxim de dezvoltare. Arhimandritul Varlaam a fost cel de-al şaselea rector al Seminarului.

Dar pe lîngă numărul impunător de profesori ruşi, în Seminar cei mai iubiţi, totuşi, erau cei ce vorbeau limba maternă a populaţiei autohtone.

http://mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=1500

http://mihaildohot.wordpress.com/2009/02/15/aspecte-necunoscute-ale-vietii-bisericesti-si-nationale-in-perioada-ocupatiei-tariste-1812-1918/