Problema limbajului folosit în teologie este una de primă importanţă. De-a lungul timpului acesta a fost cauza multor conflicte interconfesionale. Dacă reducem problema la aspectul exclusiv formal, fără a atrage atenţia la fond, riscăm să complicăm starea şi aşa încordată în care se află relaţiile din interiorul Bisericii Luptătoare (comunitatea bisericească văzută). În acest sens atitudinea doamnei Tenace şi a traducătorului, care a evitat intenţionat modificarea termenilor cu o puternică încărcătură de prozelitism este, după cum vom vedea mai jos, duplicitară şi chiar scandaloasă.
Primele exemple sînt acelea ale folosirii unor termeni străini pătrunşi în română prin filiera prozelitismului catolic şi uniat. Nu putem să nu remarcăm folosirea aproape în fiecare capitol al termenilor „conciliu” în loc de Sinod (de altfel singurul folosit în timpul convocării celor şapte Soboare Ecumenice) şi „Sfîntul Spirit” în loc de Sfîntul Duh. Traducătorul ar fi trebuit să ţină seama de aceste lucruri dacă, totuşi, cartea stimabilei doamne a fost tradusă pentru românii din Moldova, care în majoritatea lor sînt ortodocşi. Pe de altă parte, este surprinzător faptul că, nu se dă nici o explicaţie a deosebirii dintre suflet şi duh la doamna doctor Michelina Tenace. Cititorul simplu, ieşit din epoca comunismului ateu şi forţat să rupă orice legătură cu Biserica, nu prea îşi dă seama de aceste aspecte.
Majoritatea termenilor teologici folosiţi în carte nu sînt specifici limbii liturgice române. Din păcate chiar au tendinţe pronunţat antiortodoxe. De pildă, autoarea foloseşte cuvîntul „mit”(p. 63) pentru a desemna credinţa pe care o împărtăşeau împăraţii bizantini privind continuitatea harică a puterii lor instituite încă de pe timpul lui Saul („unsul lui Dumnezeu”, Cartea Regilor). În altă parte într-un context asemănător, pentru a exprima credinţa transmisă oral („din tată-n fiu” – n.a.) dumneaei substituie termenului „tradiţie” cuvîntul folosit adeseori peiorativ – „legendă”(p.185).
Actul teandric de răscumpărare a omului din robia păcatului este numit – „teatrul mîntuirii liturgice”(p.80), iar Biserica Creştină Primară este numită „biserică primitivă” (p.88), de parcă Sfinţii Părinţi au lăsat să se înţeleagă că ar exista şi o evoluţie a spre vreo biserică modernă.
Rămînem şocaţi citind un alt capitol unde aflăm că „persoanele divine operează mîntuirea printr-o economie”. Comparaţia cu o relaţie pur materială cum este economia este absurdă. Se prea poate că doamna doctor a avut în vedere termenul „iconomie” – ce “înseamnă planul lui Dumnezeu de mîntuire a omului, realizat de Iisus Hristos” (http://www.crestinism-ortodox.ro/html/02/dictionar_ortodox/i.html). Ar părea prea simplu să fi fost comisă o banală greşeală ortografică. Mai degrabă este una intenţionată cu scopul de a calomnia instituţia bisericească răsăriteană.
Atitudinea autoarei devine clară în momentul în care citim fraza conform căreia “creştinismul bizantin invocă probleme politice insinuînd problema puterii politice” ( p.119). Ce fel de conciliere între Biserica Creştină Apuseană şi cea Răsăriteană poate fi atunci cînd se recurge la atacuri deschise de acest fel. Prin toată cartea se simte acest motiv de substituire a înţelesului religios prin cel politic: „ Lupta dinte Orientul şi Occidentul creştin va fi o luptă între împărat (Orient) şi papă (Occident), o rivalitate între stat şi biserică” (p. 22). În continuare autoarea, pe parcursul întregii cărţi, lasă să se înţeleagă că sensul „politicului” s-a alterat de-a lungul vremii, ajungînd să desemneze în majoritatea cazurilor demagogia şi şovinismul liderilor.
„În Biserica Ortodoxă nu există margine între poezie şi rugăciune” (p.168) – încă o dovadă că stimata doamnă doctor Michelina Tenace nu are nici cea mai mică închipuire ce este, în esenţă, Ortodoxia. Rugăciunea pentru un simplu creştin ortodox nu a fost confundată niciodată cu poezia care nu are capacitatea să treacă limita „transcedentalului” (dacă ne exprimăm în termeni apuseni).
La prima vedere se pare că autoarea se adresează unui public larg, dar citind mai atent această carte oricine îşi poate da seama că numai nişte specialişti ar putea înţelege ce poate să însemne de pildă „ecleziofanie”(p.50). Pentru cititorul simplu prezentă o dificultate sporită pînă şi cuvintele „rozariu”(p.180), „resurecţie” (p.105), „kerigmă primordială” (p.87) sau „mistagogie orientală” (p.80). La sfîrşitul cărţii este prezent un glosar, însă aceşti termeni nu şi-au găsit locul acolo.
Este de remarcat faptul că doamna doctor niciodată nu foloseşte către personalităţile de vază canonizate (trecerea în rîndul sfinţilor) ale Ortodoxiei termenul de Sfînt, de pildă: „Antonie Abatele” (p.105), „Grigore Palamas”(p.188), „Grigore de Nissa”(p.180), „Atanasie” (p173), „Chiril al Ierusalimului” (p.110). Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, scrisă de ucenicul său Sfîntul Atanasie, care pentru călugării din toate timpurile a fost un manual al desăvîrşirii, este doar un „clişeu” folosit pentru a-i face întemeietorului monahismului „publicitate” (p.173).
„Creştinismul Bizantin” care se vrea a fi o contribuţie la „conciliaritate” (unire) între Răsărit şi Apus prezintă (prin Adendă) un tablou incriminatoriu Orientului creştin care, de fapt, sînt nişte „orienturi creştine” (p.23). Sînt puse laolaltă vechile patriarhate creştine cu schismaticii şi chiar ereticii timpurilor noastre. Posibil că doamna Tenace antrenată în curentul „ecumenist”, nu mai poate face deosebire între Biserica Catolică şi cum ar fi „biserica unificării cuviosului Moon”.
Dar cel mai convingător exemplu al incompetenţei profesionale a celor care au scris şi au redactat această carte este scrierea numelui Mîntuitorului – „Isus” în loc de Iisus. Se dă impresia greşită că aceasta este doar o simplă problemă terminologică, dar inducerea în eroare a cititorului de către un doctor în teologie se ştie că este păcat. În Cartea Numerilor din Sfînta Scriptură este scris: „pe Osia, fiul lui Navi, Moise l-a numit Iosua” (Numeri 13,17). Încă Filon din Alexandria în speculaţiile sale acordă un spaţiu însemnat faptului că schimbarea numelui fiului lui Navi din Osia în Iisus, desemnează o schimbare intrinsecă a personalităţii conducătorului poporului evreu. Cu toate că au aceeaşi rădăcină numele Osia (iwvh) şi Iisus (iwvhy) nu sînt identice, primul termen potrivit lui Filon înseamnă „salvat”, iar cel de al doilea „Dumnezeu Salvatorul”. Este o transformare calitativă într-o stare duhovnicească net superioară. Iustin Martirul, Clement Alexandrinul, Origen ,Părinţii Capadocieni şi şi după aceea Fericitul Augustin au preluat şi ei această explicaţie. Diferenţa se simte şi în limbile străine de pildă în engleză fiul lui Navi se traduce Joshua, iar Iisus – Jesus, sau în italiană fiul lui Navi – Giosuè, iar Iisus – Gesù. Astfel de transformări mai sînt întîlnite în Vechiul Testament: Avram este numit Avraam, Sara – Sarra, Iacov – Israel. De altfel în şi mănăstirile ortodoxe cei care se călugăresc, din acelaşi motiv, primesc un alt nume.
Sfătuim autorul, redactorul şi traducătorul cărţii să se mai gîndească înainte de a induce în eroare cititorul, cu atît mai mult cu cît redactorul şef al editurii a afirmat într-o discuţie radiofonică faptul că pentru el Ortodoxă nu însemnă decît starea în care s-a aflat el „la cimitir, cînd era mic, de Paştile Blajinilor” (una din ediţiile „Ora Moldovei”, din săptămîna patimilor 2005). Am dori să credem că aceasta nu este unica lui amintire despre creştinism.
Cît despre cei care, intenţionat, au avut ca scop defăimarea Bisericii Ortodoxe după cuvintele Mîntuitorului „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici.” (Luca 17, 2).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu