Pe lîngă numărul impunător de profesori ruşi, în Seminarul din Chişinău apar şi moldoveni cum ar fi: Danilevski Nicolae Ioan, fiul preotului din satul Slobozia-Ganesa, judeţul Akkerman, absolvent al Seminarului (1835), iar din 10 septembrie 1845 preot al bisericii Sfîntul Haralampie şi învăţător de limba “moldovenească”; Komaniţki Ioan Efrem – „cel mai mare dintre învăţători” care a exercitat şi funcţia de inspector, la 1 septembrie 1862, ulterior fiind demis din motive neelucidate şi transferat la Academia din Kiev. Şi nu în ultimul rînd Pahovski Petru, fiul preotului din satul Lomacineţ, Hotin, care din luna mai ’68 devine magistru şi predă istoria universală.
Cel mai convingător argument privind tendinţa de rusificare a Seminarului de pînă la înscăunarea lui Pavel Lebedev în funcţia de episcop al eparhiei din Chişinău este, probabil, viaţa protoiereului Teodor Baltaga. Fiu al unui preot din Chişinău, se naşte în anul 1820, iar între anii 1837-1843 învaţă la Seminarul din Chişinău, apoi, între 1845-1847, la Academia din Kiev. După hotărîrea Sfîntului Sinod din 31 octombrie 1847 este numit învăţător de limba “moldovenească” în Seminarul din Chişinău, iar în perioada 1848-1852 predă Sfînta Scriptură, ulterior, în perioada 1851-1860 şi limba latină. După o hotărîre neaşteptată a Sfîntului Sinod, arhiepiscopul Antonie îl demite din funcţia de profesor al Seminarului „din cauza incompatibilităţii funcţiei de învăţător al Legii cu funcţia de preot parohial, precum şi pentru faptul că „obiectul său (limba „moldovenească”) este predat nu cu acelaşi succes, pe care ar fi trebuit să-l aşteptăm de la el în ţara „moldovenească”". Din această frază reiese clar că străinii, adică ruşii, se considerau în drept să-i înveţe pe moldoveni cum să-şi predea limba lor maternă. Abia în 1878 Teodor Baltaga este transferat la Catedrală ca preot al Soborului şi, din păcate, soarta lui de mai departe nu ne este cunoscută.
Prezintă interes şi faptul că toate aceste personalităţi bisericeşti, pe lîngă predarea obiectelor de bază, ocupau poziţii importante în viaţa culturală din Basarabia.
După reforma din 1813 şi din 1841, Seminarul Teologic din Basarabia a cunoscut, în anii 1867-1868, o nouă reformă. A crescut ponderea elevilor provenind din familii de preoţi, iar predarea limbii „moldoveneşti” a încetat pe motivul lipsei de fonduri. Şi aceasta tocmai în momentul în care studiul limbii române a făcut progrese însemnate drept urmare a publicării, de către profesorul Ioan Doncev, a „Cursului primitiv de limbă română compus pentru şcoalele elementare şi patru clase gimnaziale”.
Dezvoltarea curentului ideologic panslavist a avut ca efect în Basarabia, printre altele, şi utilizarea Bisericii ca o puternică armă de rusificare a populaţiei româneşti. Atît la nivel social, cît şi la nivel mental acest fapt a determinat mutaţii semnificative în sensul că legătura tradiţională dintre preot şi enoriaşi s-a destrămat, primul croindu-şi tot mai mult o viaţă separată, cu totul deosebită de cea a credincioşilor săi. În unele localităţi, pe la sfîrşitul secolului, s-a răspîndit obiceiul „căsătoriei fără cununie”, tocmai ca efect (mai mult s-au mai puţin conştient) al generalizării slujbelor bisericeşti în limba rusă, slujbe în care ţăranul român înţelegea prea puţin, iar adesea nu înţelegea nimic.
Începută în anii ’60, politica de rusificare a bisericii româneşti din Basarabia s-a manifestat mult mai energic odată cu ocuparea, în 1871, de către Pavel Lebedev, a scaunului arhiepiscopal. Faimosul Pavel Lebedev s-a născut în gubernia Tver, în 1828. La Chişinău venea din capitala imperiului, unde fusese vicar al importantei eparhii de St. Petersburg, cu titlul de „episcop de Ladoga”. Faptul de a fi deţinut o asemenea funcţie îi asigura relaţii apropiate cu vîrfurile autorităţilor bisericeşti şi civile. Trimiterea lui de la Petersburg în Basarabia putea fi interpretată la început ca o dorinţă a „Centrului” de a grăbi, printr-un emisar al său energic şi devotat, procesul de asimilare bisericească şi naţională a românilor basarabeni, de contopire trainică a eparhiei din ţinutul lor cu Biserica rusească, ceea ce nu-i reuşise pe cît s-ar fi dorit lui Antonie şi nici chiriarhilor care îl precedaseră.
Datorită unei fapte, devenită loc comun în istoriografia bisericească, Pavel şi-a dobîndit o tristă notorietate. El este cunoscut în primul rînd ca iniţiatorul unor măsuri de mînă forte, menite să suprime cu totul caracterul naţional, pe care continua să l păstreze Biserica atît în ţinuturile din Basarabia, prin locaşurile în care se oficia numai româneşte şi prin cărţile lor de slujbă tipărite tot în româneşte (tipografia lui Gavriil Bănulescu-Bodoni), cît şi în afara hotarelor Basarabiei.
S-a scris şi a căpătat o largă răspîndire şi credibilitate ştirea conform căreia arhiepiscopul Pavel ar fi ordonat să fie închise 340 de biserici româneşti şi că tot la porunca sa ar fi fost adunate şi arse, chiar în sobele reşedinţei eparhiale, mii de cărţi de cult româneşti.
Istoricul român H. Popovski susţinea următoarele: “Mi se spune că pînă mai dăunăzi, în unele mănăstiri, mai erau în viaţă călugări care îşi aduceau aminte cu groază, ca martori oculari, despre confiscarea prin mănăstiri a cărţilor bisericeşti moldoveneşti, din porunca arhiepiscopului Pavel, care apoi ar fi fost arse.” Nu ştim pe cît de adevărate sînt aceste mărturii luînd în consideraţie autobiografia preotului Vasile Guma – contemporan al arhiepiscopului Pavel. Din cele expuse de el rezultă clar faptul că Întîistătătorul era un om deosebit de inteligent, ţinea la oamenii simpli, cerceta pe cei mai nevoiaşi (de pildă pe studenţii moldoveni ai Seminarului), vorbind cu fiecare în parte. Se ştie că el deseori controla lucrările seminariştilor făcînd însemnări privind activitatea fiecăruia. Subiectul este încă deschis.
Într-o notă din subsol N. Popovski a afirmat că deţinea aceste informaţii de la „un cucernic protoiereu”, Alexandru Baltaga, care, după cum ştim, a votat Unirea de la 27 martie 1918, în acest caz, probabil, e vorba de o rudă a protoiereului Teodor Baltaga, despre care am vorbit mai sus. Acelaşi autor, în „Istoria Bisericii din Basarabia”, face trimitere la I.M. Parhomovici, susţinînd că „pe la sfîrşitul păstoririi /…/ (Arhiepiscopului Pavel – n. a.), au protestat în presă Macarie Untul împreună cu Auxentie Stadniţki şi V. Galvan, pe atunci studenţi la Academia Teologică din Kiev”. „El (arhiepiscopul Pavel – n. a.) urmărea ca Basarabia să formeze acelaşi trup cu marea Rusie, nu numai în privinţa limbii, dar şi prin duh, ceea ce străbate ca un fir roşu toată activitatea sa.”
Chiar şi în acea perioadă de grea cumpănă pentru cultura basarabeană, Seminarul din Chişinău a reprezentat basitonul de nădejde al păstrării şi regenerării firii naţionale a românului. Astfel, dintre personalităţile de răsunet ale culturii basarabene face parte şi Epuri Macarii, originar din Cimişlia, judeţul Tighina. Născut în 1848, a absolvit Academia Teologică din Kiev în 1873 cu rangul de candidat, iar la 27 august al aceluiaşi an este numit, de către arhiepiscopul Pavel, învăţător de limba greacă în Seminar. El este şi primul redactor al „Buletinului Eparhial”.
Mihail Elevferii Eliseevici, fiu de preot, originar din Gvozdăuţi, judeţul Hotin,. după ce a absolvit Academia Teologică din Kiev în 1877, a fost numit profesor de Istorie Universală. Mai tîrziu, el se remarcă prin cercetările sale asupra bisericilor vechi din Moldova.
Ca şi în timpul arhiepiscopului Antonie, în această perioadă putem urmări nişte cazuri ieşite din comun în legătură cu preoţii de origine română din Basarabia. În acest context putem aminti de Popovici Ioan şi Ghepeţki Emilian, cărora, pe motive neîntemeiate, li s-a interzis predarea la Seminar şi slujirea în biserici. Ultimul şi anume Ghepeţki Emilian, originar din Voronovca, judeţul Soroca, după absolvirea Seminarului în 1843 şi a Academiei Teologice din Kiev, este numit profesor de limbă ”moldovenească”, dar la 15 august 1867 catedra este lichidată.
La 15 august 1879 el a fost exclus şi înlăturat (surprinzător) din Seminar. În această situaţie Atunci el a cerut ajutor de la arhiepiscopul Pavel, în faţa Sfîntului Sinod, dar acesta nu numai că nu l-a ascultat, dar i-a şi interzis să mai slujească, chipurile, pe motiv de prea mare vechime în muncă (30 de ani). Disperat, părintele Emilian şi-a cerut voie să slujească măcar pînă la 29 noiembrie, cînd se încheiau cei treizeci de ani de preoţie, dar şi această ultimă dorinţă i-a fost respinsă.
De aici putem trage concluzia că autorităţile ruseşti din Basarabia, puse de “Centru”, în nici un caz nu exprimau doleanţele populaţiei băştinaşe, scopul adevărat urmărit fiind rusificarea treptată a populaţiei şi încorporarea ţinutului basarabean în Imperiul Rus.
După Reforma din 14 mai 1867 Seminarul a încetat să mai fie tutelat de Academia Kieveană, el intrînd sub directa conducere a Sfîntului Sinod din Rusia.
Pe 23 iulie 1867, la ora 9.00, la propunerea Arhiepiscopului lui Antonie, s-a convocat o adunare prin care s-au ales şapte profesori ai Seminarului pentru a conduce reforma. Arhiepiscopul însă n-a fost de acord cu alegerea acestor oameni şi, la 27 iunie, a fost convocată a doua adunare, care a desemnat alţi şapte „reformatori”. S-a hotărît de asemenea să se scrie toate datele despre Seminar şi situaţia lui în totalitate.
Pentru a se convinge de mersul „pozitiv” al reformei, Sfîntul Sinod a autorizat verificarea stării lucrurilor în cadrul a patru revizii din 12 septembrie 1869 pînă în aprilie 1885.
În general, după cum spun revizorii, starea învăţămîntului în Seminar este bună, cu unele excepţii: în primul rînd, limba „moldovenească” nu era predată aşa cum ar fi dorit autorităţile imperiale şi limba rusă nu se cunoaşte bine. Iar într-al doilea rînd, după cum spunea revizorul Grigorievski, un defect era „învăţarea practic pe de rost a manualelor de la toate obiectele”?! (a 2-a revizie: 5 februarie – 4 mai 1873).
După reforma care a ţinut din 1867 – 1868 pînă în 1884 erau 58 de profesori dintre care 35 mireni, 6 magiştri şi 23 candidaţi. Printre altele, în Seminar se preda: 1 ) Sfînta Scriptură – 3 profesori; 2) dogmatica – 3 profesori; 3) „gomiletica” – 1 profesor; 4) Istoria Bisericii – 2 profesori; 5) Istoria Universală – 4 profesori; 6) matematica – 6 profesori; 7) limba latină – 8 profesori; 8) oratoria – 3 profesori; 9) limba greacă – 5 profesori; 10) logica; 11) limba rusă; şi 12) pedagogia.
Între timp, tendinţele unioniste ale românilor basarabeni implică măsuri de vigilenţă din partea autorităţilor ţariste şi înăsprirea politicii de rusificare. Pentru a curma legăturile românilor de pe ambele maluri ale Prutului au fost adoptate măsuri severe de frontieră şi în interiorul provinciei. Cetăţenii români sosiţi din dreapta Prutului în Basarabia erau supuşi unei supravegheri rigide.
Ministru instrucţiei publice din Imperiul Rus D. Tolstoi care vizitase Basarabia la 1867 găsea absolut „anormală” situaţia cînd românii basarabeni nu cunoşteau limba rusă şi în multe parohii serviciul divin se făcea încă în limba româna. El considera „absolut necesar de a se pune capăt acestei despărţiri de stat, întrucît acum, poate mai mult ca oricînd, cultura rusă a moldovenilor din imperiu a căpătat o semnificaţie politică, pentru că unirea Moldovei cu Valahia şi formarea unui principat aproape neatîrnat şi puţin binevoitor pentru noi, produce o acţiune de atracţie vădită şi la vecinii moldoveni din Basarabia.”
Cu toate acestea rezistenţa românismului basarabean în această perioadă nu a scăzut scade. Pe parcursul anilor 1856-1864, autorităţilor ţariste au fost adresate o mulţime de solicitări, de către Ioan Dabija susţinut şi de Achim Popov, care revendicau dreptul de a edita la Chişinău o revistă de limbă română cu titlul “Basarabia” sau “Glasul românilor basarabeni”.
În acelaşi context guvernul rus respinge la 1865 cererea cunoscutului publicist şi patriot basarabean, Gheorghe Gore de a edita un ziar în limba română.
Mai mult ca atît, Petersburgul aplica aceleaşi interdicţii impertinente şi în cazul unor publicaţii periodice din Principatele Române. Documentele ruseşti de arhivă constituie o mărturie irecuzabilă că revista „Propăşirea” lui M. Kogălniceanu a fost suprimată datorită presiunilor exercitate de Petersburg asupra domnitorului M. Sturdza. Acelaşi procedeu a fost aplicat şi la 1879 cînd guvernul român a fost somat, în mai multe rînduri, să suprime ziarul “Basarabia” care apărea la Iaşi. Repetatele solicitări ale redactorului ziarului ieşean „Curierul de Iaşi”, Th. Balassan de a obţine consimţămîntul autorităţilor ţariste pentru a difuza nestingherit această publicaţie în Basarabia nu a avut sorţi de izbîndă.
După cum am mai spus, autorităţile ţariste au admis editarea numai a “Buletinului Eparhial”, iar în 1871 versiunea românească a acestei publicaţii, a fost suprimată.
Abia în anul 1884 Riabcic şi Druioşcu au reuşit reuşit să scoată la Chişinau un ziar românesc cu denumirea „Mesagerul Basarabiei” care a avut o apariţie de scurtă durată. Pînă în prezent nu s-a descoperit nici un exemplar al acestei publicaţii şi ar fi regretabil ca ea să se fi pierdut pentru totdeauna.
Tot atunci, pe la începutul anilor 1880 mai mulţi elevi ai Seminarului de la Chişinău au fost atraşi în mişcarea „narodnicilor”. În scurt timp s-a organizat o bibliotecă secretă ce conţinea cărţi interzise: literatură, filozofie, economie politică, şi ştiinţe naturale, precum şi mai multe reviste. Mica bibliotecă era ascunsă în două lăzi care se găseau într-o sală de clasă, de unde şi deducţia că şi unii profesori erau implicaţi în această „afacere”. Legătura dintre mişcarea studenţească şi elevii Seminarului basarabean era secretă. Din cauza grevelor, mitingurilor şi marşurilor studenţeşti, în august 1884, printr-un „ukaz” imperial s-a anulat autonomia universitară. În scurt timp, în urma arestărilor efectuate de către poliţie, puşcăriile au devenit neîncăpătoare, de aceea s-a recurs la deportări în Siberia.
Printr-o hotărîre a guvernului rus din 1898, absolvenţilor Seminarului li s-a permis înscrierea în cîteva din universităţile de pe teritoriul imperiului. Această decizie a avut un rol aparte pentru tineretul studios din Basarabia. O buna parte a viitorilor lideri ai mişcării naţionale româneşti au avut astfel posibilitatea să-şi pună bazele unei culturi serioase în cîteva importante centre universitare. Situaţie repetată un secol mai tîrziu, cînd istoria românilor, precum şi literatura română se studiau mult mai uşor la Kiev, Odesa, Moscova sau Petersburg, decît la Chişinău unde cărţile din Regat nu puteau ajunge.
Cele mai multe informaţii le putem afla despre grupul studenţilor moldoveni de la Universitatea din Dorpat. Încă din septembrie 1898 Ion Pelivan, care obţinuse o bursă de 300 de ruble pe an din partea „zemstvei guberniale”, şi Vasile Oatul, după ce au susţinut cu succes examenul de admitere, au început cursurile la Dorpat. La îndemnul acestora, un an mai tîrziu, un număr mare de absolvenţi ai Seminarului din Chişinău au venit în Estonia pentru a-şi continua studiile. Dintre aceştia am putea să-i amintim pe Gheorghe Chicu, Alexandru Oatul, Vasile Maho, Alexandru Groapă, Nicolae Siminel, Nicolae Florov, Petru Grosu.
Aceştia din urmă au fost cei cu ajutorul cărora s-a înfăptuit Marea Unire din 1918.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu