(Guido d’Arezzo (995-1050) în „Regulae rhytmicae”)
Recent s-au încheiat preselecţiile, pentru reprezentanţilor ţări noastre, la concursul internaţional de muzică uşoară „Eurovision-2006″. În jurul acestui eveniment monden, după cum era de aşteptat, s-au împletit o mulţime de intrigi şi s-au iscat mai multe neînţelegeri ce au degenerat într-un sfîrşit într-un aşa zis „scandal”. Toate acestea, desigur, doar pentru a atrage cît mai mulţi adepţi şi de a aduna un profit din ce în ce mai mare de pe urma difuzării noilor „inovaţii” în domeniul artei interpretative. Vom încerca în acest articol să descoperim şi alte efecte ale muzicii atît pozitive cît şi negative.
Din Istoria Muzicii
După cum se ştie, muzicii i se atribuie, pe drept cuvînt, calificativul celui de al doilea limbaj, însă, reprezentarea actuală a muzicii în mintea omului diferă de rolul pe care îl avea aceasta, în decursul timpului, pînă acum.
Făcînd o scurtă introducere la acest subcapitol este necesar de a aminti cititorilor noştri că: Primul instrument muzical cu coarde este socotit a fi harpa acesta a apărut în în Egipt în jurul anului 2600 î.Hr. Prima şcoală de muzicieni a fost întemeiată de Samuel în jurul anului 1000 î.Hr în Israel. Primul discurs închegat despre educaţia muzicală este ţinut, în faţa Areopagului, la mijlocul secolului V î.Hr., de filozoful grec Damon, care făcea parte din rîndurile elevilor lui Pitagora.
În secolului II d.Hr. filosoful Sextus Empiricus, continuînd calea începută cu aproape şapte secole înainte de Damon, zicea: “O melodie produce în suflet oarecari mişcări serioase şi nobile, alta produce mişcări mai josnice şi lipsite de generozitate. În comun, acest fel de a fi al melodiei este numit de muzicieni caracter, ca urmare a faptului că este făuritor de caracter”.
Odată cu legalizarea cultului creştin, în spaţiul european s-a dat posibilitatea dezvoltării muzicii care s-a cristalizat, preponderent, în două stiluri interpretative: cel bizantin şi cel gregorian. Pentru posteritate, amîndouă constituie o adevărată metamorfoză culturală a antichităţii. La început melodiile se cîntau la unison, ritmul acestor cîntări era cel vorbit din cauză că popoarele antice nu cunoşteau, încă, polifonia. Felul aceasta de interpretare a durat cam pînă la sfîrşitul primului mileniu. În acest context muzica bizantină a fost o operă de sinteză reuşită a tuturor curentelor muzicale anterioare. Atributele fundamentale ale muzicii bizantine se definesc, preponderent, prin stilul vocal. Cîntarea ce se intona de unul,mai mulţi, ori de către întreaga comunitate în unison, cum a rămas şi pînă azi.
În perioada secolelor IX-XVI, prin dezvoltarea şi inventarea mai multor instrumente noi, s-a trecut la o nouă etapă în domeniu muzical. În acea perioadă au început a fi preferate, mai mult instrumentele cu corzi în special viola – premergătoarea viorii, însă, pe lîngă acestea erau folosite fluierul, flautul şi cornul. De asemenea atunci a apărut orga (la începutul secolului IX) şi clavecinul(prima jumătate a secolului XIV).
Inventarea unor instrumente noi, precum şi apariţia primei tiparniţe (în 1501 la Veneţia erau tipărite primele note muzicale) fiind un factor important în răspîndirea şi accesul la cultura muzicală, au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzica – muzica de cameră. Se crea precedentul unui alt mare salt în domeniul celuilalt limbaj uman – cel al sentimentelor. Muzica lui Bach, Bethoven, Mozart, Heidn sau Hendel rămîne a fi relevantă în acest sens.
Relaţia muzicii cu viaţa religioasă
Despre muzica religioasă, putem zice că, este însufleţitoarea sau chiar originea celorlalte genuri stiluri melodice. În perioada Vechiului Testament muzica era preponderent instrumentală şi mai puţin vocală (excepţie făcînd Psalmii lui David), în timp ce a Noului Testament este numai vocală.
Prin felul ei armonios de a fi, melodia cîntărilor bisericeşti predispune la o anumită stare – dispoziţia de rugăciune, de comunicare cu Dumnezeu. După Sfântul Dionisie Areopagitul, în Biserică toate cele văzute sînt chip al celor nevăzute, prin urmare şi muzica oamenilor este o imagine difuză a cîntărilor îngereşti. Toată zidirea: îngerii, oamenii, făptura necuvântătoare şi cea neînsufleţită, îşi primesc existenţa de la Dumnezeu şi se transfigurează prin lucrarea Duhului Sfânt, unindu-se într-un singur glas şi lăudând-L pe Dumnezeu, Ziditorul a toate: „pământ al celor vii” în care tot ce viază şi se mişcă se însufleţeşte, adică face o mişcare unitară (unitară prin faptul că sunt unite toate de acelaşi Duh spre acelaşi scop) de a-l lăuda pe Dumnezeu. Aceasta este imaginea ,,liturgică” rezultată din scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, concepţia teologică a Sfântului Dionisie privind folosirea muzicii în relaţia cu Dumnezeu, a fost primită şi folosită de Biserică în alcătuirea cultului ei.
Este cunoscut faptul cînd oameni depărtaţi de viaţa religioasă îşi întorceau cugetul către Biserică numai datorită faptului că erau interpreţi în corurile parohiale. Un exemplu relevant îl constituie în ţara noastră: Maria Bieşu (interpret în corul bisericii „Sfîntul Nicolae” din capitală) sau regretatul interpret Gheorghe Ieşanu ( despre el se spune că se ruga adeseori în culisele scenei; a cîntat la biserica „Tuturor Sfinţilor” de pe lîngă Cimitirul Ortodox Central în ultimul deceniu de viaţă). Tot în acest plan de idei mari interpreţi ai estradei internaţionale şi-au început calea anume în corurile bisericeşti, de pildă: Fiodor Şaleapin (1873-1938), Ivan Cozlovskii (1900-1993), Serghei Lemeşev (1902-1977), cel mai recent fiind exemplul vestitului tenorul italian Luciano Pavaroti.
În cadrul edificiilor parohiale şi anume în biserici, dea lungul secolelor se remarcă nişte fenomene destul interesante ce ţin, chiar, şi de construcţia arhitecturală a acestora. Catedralele creştine au fost construite ca o reflectare simbolică a lumii în totalitate – a Universului (incluzînd lumea văzută şi cea nevăzută). La fel şi melodiile religioase, după cum am zis mai sus, sînt o reflectare a laudelor îngereşti. Acestă conexiune se realizează numai şi numai în edificiul special realizat pentru dialogul cu Dumnezeu. Multe din edificiile ecclesiale au o acustică deosebită anume în planul acestui dialog. Se remarcă un fapt deosebit, ca de pildă, în cazurile mai sus menţionate: un simplu copil de la ţară sau de la oraş, cu posibilităţi minime în plan muzical, dacă este adus la biserică peste cîţiva ani se remarcă progrese însemnate. Singura condiţie este existenţa credinţei în Dumnezeu în sufletul omului cultivată tot în cadrul Bisericii.
Pentru cei ce nu cred aceste lucruri îi propunem să facă una sau mai multe vizite la biserică şi să asiste la Sfînta Liturghie luînd seama la momentele în care cîntările bisericeşti sînt interpretate de către toţi credincioşii de acolo. Nimeni nu va pleca de la o astfel de slujbă fără a fi măcar un pic atins de acest Duh din Biserică şi sigur va simţi mai adînc în sufletul său cuvintele Mîntuitorului: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Sînt relevante şi povestirile multor conaţionali de ai noştri mai în vîrstă potrivit cărora chiar şi după închiderea bisericilor, din acestea se auzeau cîntări care păreau a fi angelice (edificiile eclesiale, în acea vreme, erau, în mare parte, încuiate pe din afară de autorităţile comuniste).
Cîteva cuvinte despre Psihologia Muzicii
Efectele psihoterapeutice, asupra oamenilor, constatate în interiorul Bisericii sînt dovedite în mare parte şi de către studiile de specialitate în domeniul muzicologiei care demonstrează că muzica religioasă şi nu numai are efecte benefice asupra organismului. Astfel, muzica clasică stimulează imaginaţia, memoria, capacităţile cognitive şi efectul liniştitor asupra sistemului nervos. Aceasta utilizează structuri melodice şi armonice care doar sugerează idei şi creează scheme generale afective. Astfel, bucuria şi tristeţea formează doi poli afectivi în jurul cărora gravitează o multitudine de sentimente şi stări sufleteşti. Caracteristica dominantă a primului pol este extravertirea, iar al celui de al doilea este intravertirea. Aceste lucruri sînt demonstrate de experimente edificatoare în acest sens.
Pe parcursul timpului oamenii au folosit muzica ca pe un medicament administrat cu măsură pentru a trata o mulţime de afecţiuni. Psihoterapia muzicală are la bază relaţia între sunet – fiinţa umană. Prin aceasta se stabileşte contact direct cu sentimentele profunde din adîncul memoriei şi imaginaţiei. Mai precis meloterapia se bazează pe vibraţiile produse de sunete, care, la rîndul lor, creează adevărate cîmpuri energetice, cu influenţă în grade diferite asupra respiraţiei, pulsului, tensiunii arteriale şi musculare, temperaturii, ritmurilor biologice ale omului. Efectele terapeutice ale muzicii se exprima în planul stimulării sistemului nervos, secreţiilor hormonale, sistemului imunitar şi al funcţiilor intelectuale (mai ales la vîrstnici). Muzica ameliorează respiraţia şi circulaţia sanguină, asigura o mai bună oxigenare a creierului, energia necesară muşchilor, tonifierea organismului. Se acordă o atenţie deosebită muzicii naturii constatîndu-se efectele excelente ale unor sunete ambientale (trilurile păsărelelor, foşnetul pădurii, unduirea valurilor mării, torentul cascadelor, şuieratul vîntului, zgomotul ritmat al picăturilor de ploaie) asupra sănătăţii oamenilor.
Medicii greci recomandau muzica (interpretată la flaut şi liră), pentru vindecarea bolilor iar egiptenii încercau să combată insomniile prin muzica de cor. Cu 1.000 de ani in urmă, muzica era introdusă în programele de învăţămînt ale medicilor, la recunoscutele şcoli de medicină din Padova, Salerno, Montpellier. În China muzica ţinea, însă, doar de curtea împărătească fiindcă era socotită a avea un efect semnificativ asupra conştiinţei oamenilor. Numai cu ocazia anumitor evenimente era permis a se cînta în public.
În zilele noastre rolul muzicii este foarte complex. În primul rînd este folosit pentru a ajuta la transmiterea şi fixarea emoţională a mesajelor emoţionale. Acesta este folosită şi în afaceri, în relaţia vînzător – client. Rolul muzicii în comerţ este, în primul rînd, de agent de comunicare cu straturile cele mai ascunse ale personalităţii consumatorilor. De aceea, este necesar ca managerul să aibă anumite gusturi muzicale care să nu îndepărteze cumpărătorul. De aici şi preţurile înalte la bucăţile muzicale folosite în reclame în funcţie de calitatea şi complexitatea producţiei sau dacă este o piesă celebră, pentru care se achiziţionează drepturile de utilizare. Astfel au fost înfiinţate, special pentru acest lucru, companii specializate în realizarea de coloane sonore pentru spoturi TV si filme de prezentare, semnături audio de companie şi efecte speciale audio.
Decadenţa muzicală
Pe parcurs a zeci de ani imigranţi din toate părţile lumii au trecut oceanul spre America, sperînd la o viata mai bună. Ceea ce au găsit acolo a fost contrar aşteptărilor lor şi mulţi erau revoltaţi. În New York, de pildă, implicarea în bandele de infractori devenise un lucru obişnuit pentru satisfacerea nevoilor de zi cu zi. Însă, totul a pornit de la Gospel – muzica sclavilor de culoare, care îşi înecau tristeţea în cîntec. Odată cu instaurarea sistemului sîmbetei libere, negrii se strîngeau în biserici şi cîntau despre liberatate şi origini. Aşa s-au născut corurile Gospel. După dispariţia sclaviei situaţia negrilor nu s-a schimbat deloc ei fiind în continuare ucişi şi persecutaţi. Muzica a suferit unele modificări, pe lîngă corurile existente apar cîntăreţi care foloseau un singur instrument pentru a se exprima. Astfel, a apărut un nou curent numit Blues. Negrii însă nu şi-au uitat rădăcinile africane şi prin combinarea muzicii tradiţionale africane cu instrumente europene au dat naştere unui nou gen – Jazz-ul. Pînă aici a fost totul în ordine oamenii, ca şi în doinele noastre, îşi depănau tristeţile şi sentimentele în formă melodică în cîntări de jale.
Stilul de viaţă al oamenilor a generat şi alte genuri de muzică, de pildă hip-hop-ul care nu este socotit a fi doar o muzică şi un gen muzical printre multe alte altele; hip-hopul este un stil de viaţă şi s-a dezvoltat odată cu trecerea timpului sub forma unei culturi. Mai apoi a urmat epoca sintetizatorului ce a adus în scenă un nou stil de muzică techno – pentru o mare parte de oameni neînţeles dar cu efecte clare în domeniul subconştientului.
Despre muzica rock se spune că reprezintă o anumită filosofie a vieţii, ea reprezintă o căutare la răspunsurile legate de existenţa lor. La originea acestei muzici se află problema căutării adevărului, căutare care în mare parte a cazurilor degenerează pînă la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Cei care o compun, sînt oamenii care îşi trăiesc profund drama existenţei sale căutînd să găsească o soluţie. În acest context pot aminti cîteva exemple de rockeri care au devenit ulterior călugări ortodocşi (membrii unei formaţii de rock din Sankt Petersburg s-au călugărit la mănăstirea Valaam; chitaristul formaţiei Metalica s-a călugărit la Muntele Athos; în SUA există o revistă ortodoxă editată de foştii rockeri pentru actualii rockeri cu denumirea Death Wold , chitaristul formaţiei “Gorky Park” Alexei Belov este un creştin ortodox, formaţia Aria etc.).
Anume cei care au făcut aceste studii sînt cei mai avizaţi să ne lămurească ce înseamnă acest gen de muzică. Jeremy Pascall în “The Illustrated History Of Rock Music”, referindu-se la începuturile apariţiei muzicii rock, spune în cartea sa: “Aceasta a fost o revoluţie care a schimbat viaţa unei generaţii întregi… Ea a cuprins întreaga lume şi a schimbat mersul întregii istorii… Caracteristica specifică acestei revoluţii a fost faptul că ea s-a produs fără vărsări de sînge, lucru incredibil pentru schimbările care le-a provocat….”. Este de menţionat că pentru unii dintre ei această muzică a fost o „religie”, o formă de ocultism, de magie (unele melodii, de pildă, copiază întocmai ritmurile incantaţiilor şamanice, africane sau a aborigenilor australieni). Este incorect de a repercuta aceste practici oculte asupra întregii muzici rock.
Problema constă, la noi în ţară, în altceva: majoritatea celor care interpretează diferite genuri de muzică contemporană fie aceasta rock, hip-hop, dance sau altceva nu îşi dau seama sau, chiar, nu vor să-şi dea seama de unele efecte nocive ale acesteia. De pildă, medicii specialişti au observat că viloenţa muzicală sau volumul puternic al acesteia determină glanda suprarenală să producă un hormon de stres care nu mai poate fi neutralizat de organism. Datorită muzicii care este ascultată prea tare se produce o stare de ameţeală, care te face să te simţi bine, dar te şi ajută să-ţi pierzi controlul. Repetarea continuă a ritmului poate duce, chiar, la depersonalizare.
Lipsa de cultură a oficialilor noştri precum şi intenţiile murdare din exterior fac ca muzica ascultată şi interpretată în ţara noastră să semene, mai degrabă, la un kitsch de prost gust. Este, deja, timpul să ne axăm spre o muzică mai serioasă şi educativă dacă dorim într-adevăr să creştem o generaţie normală de tineri în sînul acestei societăţi care are sechele grave după destrămarea colosului sovietic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu