Cărţile în limba maternă ale studenţilor basarabeni din Dorpat au fost procurate graţie legăturilor strînse ale unor membri cu rudele, prietenii din România. Acolo, de altfel, studenţii se familiarizau şi cu istoria românilor, citindu-i pe Tocilescu, Xenopol şi Iorga. În urma contactelor stabilite de Gheorghe Chicu, în scurta sa vizită în România, studenţii moldoveni au început să primească ziarele „Adevărul”, „Universul” „Apărarea naţională” şi revistele „Albina” şi „Sămănătorul”. Literatura transmisă de studenţii din Dorpat ajungea neîntîrziat la Seminarul din Chişinău.
Pentru că în cursul anului de studii 1900-1901 au izbucnit importante mişcări studenţeşti, Universitatea din Dorpat a fost închisă, iar la începutul primăverii lui 1902, în una din nopţile reci, poliţia rusă a arestat toţi studenţii moldoveni.
Pentru că în cursul anului de studii 1900-1901 au izbucnit importante mişcări studenţeşti, Universitatea din Dorpat a fost închisă, iar la începutul primăverii lui 1902, în una din nopţile reci, poliţia rusă a arestat toţi studenţii moldoveni.
Astfel, ca urmare a rusificării forţate a întregului sistem de învăţămînt din Basarabia, studenţii Seminarului au continuat cu organizarea unor proteste faţă de politica de deznaţionalizare. Tulburări de acest gen s-au produs şi între 14 şi 17 ianuarie 1903 organizatori fiind studenţii din clasele I-II-a (clasa a III-a luat parte la aceste proteste mai puţin, iar clasele a IV-a şi a V-a nu se implicau direct în aceste tulburări, dar îi susţineau pe colegi doar moral, pe cînd clasa a VI-a nu se implica în nici un fel în aceste evenimente).
Protestele se rezumau la faptul că studenţii refuzau să răspundă la ore în limba rusă, aruncîndu-le profesorilor fraze ca: „jos poliţia (inspecţia)”, „jos rectorul” ca pînă la urmă să se ajungă la acţiuni şi mai radicale – unii profesori erau încuiaţi în cancelarie. Nu i-a oprit nici cuvîntul Episcopului vicar Nicodim şi nici a Arhiepiscopului Vladimir.
Fireşte, aceste tulburări aveau în parte implicaţii politice. Ca argument putem menţiona crearea, în 1904, la Chişinău, a „Organizaţiei elevilor chişinăuieni”, care îşi propunea promovarea printre elevi a mentalităţii revoluţionare. Din această organizaţie, din păcate, făceau parte şi unii seminarişti – acest lucru ne-o mărturiseşte un şir de documente cu caracter antiţarist.
Ca urmare a situaţiei încordate, studenţii refuzau să indice inspectarului locul de trai pentru ca să nu fie urmăriţi şi, evident, aveau destule argumente pentru această opţiune.
La 3 aprilie 1907 un grup de studenţi au declarat greva foamei şi au refuzat în genere să răspundă la ore, astfel le-a reuşit blocarea examenelor. Studenţii erau nemulţumiţi şi de prestaţia rectorului protoiereul Pavel Kazanski.
Potrivit declaraţiei unui student din clasa a VI-a deducem cu claritate intenţiile celor din clasele mai mici de a pune la cale un protest încă înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului – în acest răstimp au fost redactate cele 27 de puncte cu revendicări înaintate ulterior.
În timpul tulburărilor din 1908 Sfîntul Sinod cere conducerii Seminarului chişinăuian să raporteze la Sankt-Petersburg situaţia creată în această instituţie în urma unor „discuţii ce atingeau adeseori latura negativă despre Seminar”. Împreună cu raportul dat conducerea Seminarului prezintă şi un tabel ce conţine unele date foarte importante.
…
În cei 22 de ani de administraţie românească, în Basarabia, de multe ori, a fost invocat actul Unirii, figurile de clerici care au contribuit la acest eveniment au fost, însă, practic, uitate pîna la începutul anilor nouăzeci, cînd a început să se studieze mai amănunţit actul Unirii.
O excepţie reprezintă studiile preotului şi istoricului Nicolae Popescu, membru al Academiei Române, care a descoperit una dintre aceste figuri. Este vorba de preotul Andrei Madan, fratele scriitorului Gheorge Madan care s-a născut la Truşeni, în ţinutul Lăpuşnei, care, după ce a terminat Seminarul, a fost hirotonit, în 1883, preot.
În fiecare duminică acesta organiza şezători „culturale”, lecturi de cărţi româneşti patriotice pe care i le trimitea frate-su. Dragostea pentru graiul românesc o căpătase de la preotul Donici de la biserica „Sf. Teodor Tiron” („Ciuflea”) din Chişinău, care era un patriot înflăcărat, ca şi Nicolae Verdeş, care adesea trecea clandestin Prutul, aducînd de fiecare dată de la Iaşi publicaţii româneşti.
Un alt slujitor al Domnului, care era şi profesor la Seminar şi de asemenea susţinea cauza naţională, era preotul Macarie Untul, care avea studii superioare – terminase Academia de la Kiev şi era un ascet. Nu s-a tuns în monahism, dar a rămas celibatar, socotind voturile călugăreşti prea grele. Hirotonit la 40 ani, el se face duhovnic al închisorii din Chişinău, fiind căutat de credincioşi pentru predicile sale. A fost unul dintre studenţii care au protestat împotriva atitudinii duşmănoase a Arhiepiscopului Pavel (Lebedev). A murit în 1916 şi a fost înmormîntat în incinta Azilului Frăţimii „Sfîntul Alexandru Nevski” din Chişinău.
Trebuie de asemenea amintit şi profesorul de limba română din Seminar, transilvăneanul Grigore Constantinescu. El este unul din colaboratorii jurnalului bisericesc „Luminătorul”. Printre elevii săi de la Seminar au fost Panteleimon Halipa, Ion Buzdugan, Alexei Mateevici, Danii1 Ciugureanu, Sergiu Niţă, fraţii Ion şi Teodor Inculeţ, Dimitrie Bogos.
Simpla lor enumerare ne sugerează ideea că toţi aceşti făptuitori ai Unirii de la 27 martie 1918 au fost educaţi de un modest dascăl ale cărui merite au fost degrabă uitate. După Unire el se preoţeşte şi devine paroh la Năpădeni, Bălţi, unde a şi murit în 1935.
Tot aici îl putem aminti, ca absolvent al Seminarul şi mare luptător pentru cauza neamului, şi pe preotul Andrei Murafa. El este printre puţinii colaboratori ai ziarelor „Ardealul” şi „România nouă”. Cu ajutorul lui Onisifor Ghibu, acesta scoate o cărţulie intitulată „Doruri sfinte”. Trecîndu-l pe Andrei Murafa alături de Gurie Grosu şi de Dionisie Erhan, Onisifor Ghibu scrie în prefaţa broşurii amintite, ca despre unul dintre preoţii basarabeni care au luptat: „pe faţă, nu numai pentru Basarabia, dar şi pentru unirea cu România şi cu toţi românii”.
Şi, în sfîrşit, poate că cel mai reprezentativ poet şi scriitor din timpul Marii Uniri este discipolul Seminarului Teologic Ortodox din Chişinău – preotul Alexei Mateevici.
E lesne de înţeles că lectura poemelor lui dislocă o parte, o anume cîtime de timp şi spaţiu – un suflu istoric înnoitor, în esenţă o luptă pentru însufleţirea conştiinţei de sine a demnităţii naţionale. Freamătul lor de ieri este uimitor de viu şi astăzi: „C-atunci sorbiţii stropi vor arde/ Din ţară toată vrăjmăşia/ Clevetitori duşmani de moarte/ Şi cei cu limbi în două spate./ Atunci vor căuta frăţia/ Şi lepăda-vor viclenia”. (Basarabenilor, Mărăşeşti, 10 iulie 1917).
În tot cursul vieţii sale Mateevici a acordat o atenţie deosebită tuturor problemelor ce aparţineau poporului român şi a făcut, prin diverse mijloace, o propagare reală limbii şi culturii româneşti. Astfel, în 1906, cînd ia amploare mişcarea naţională românească în Basarabia, el întocmeşte un memoriu din partea elevilor Seminarului cerînd obligativitatea predării în „limba moldoveneasca” la clasele superioare, introducerea istoriei naţionale şi a cîntării bisericeşti „moldoveneşti”. În 1917, la primul Congres al învăţătorilor, Mateevici sublinia faptul că Basarabia face parte „din marele trup al românismului” şi că trebuie să ştim că sîntem români, strănepoţi ai romanilor fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii.
După terminarea Academiei din Kiev, avînd reşedinţa în Chişinău (unde îşi lăsase familia la plecarea pe frontul Tecuci-Mărăşeşti la 16 iulie 1917 în calitate de preot de companie la o unitate militară), Mateevici făcea naveta Mărăşeşti-Chişinău, fapt ce îi crea posibilitatea şi să publice articole, şi să ia cuvîntul în cadrul unor manifestări de masă, dar şi să cunoască şi să influenţeze mulţi oameni de vază. Astfel apare poemul „Limba noastră” publicat în „Cuvînt Moldovenesc” (an IV, nr. 4-9(249) 21 iunie 1917), şi citit în faţa învăţătorilor moldoveni cu ocazia deschiderii cursurilor pe 18 iunie 1917. Apoi ia contact cu colaboratorii ziarului „Neamul Românesc”, iar prin intermediul lui Ştefan Bechet face cunoştinţă cu Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nichifor Crainic şi asistă la oficierea serviciului divin de la Catedrala mitropolitană din Iaşi. Anume în acele momente de grea cumpănă au fost compuse aceste răscolitoare versuri din poemul „Limba noastră”, pe care, se spune, că doar Eminescu ar fi putut sa-l scrie dacă ar fi trăit ceva mai mult.
Bibliografie:
I. cărţi:
1. Boris Buzilă „Din istoria vieţii bisericeşti basarabene”, Bucureşti, 1996
2. Ioan Scurtu „Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 1993”, Bucureşti, 1994
3. Mihai Adauge „Basarabia şi basarabenii”, Chişinău , 1991
II. articole:
1. Ion Nuţa „Alexei Mateevici şi limba română”, din revista „Limba Română” 1997/1
2. Ion Varta „Aspecte ale mişcării naţionale din Basarabia”, idem, 1998/1-2
3. Nicolae Mătcaş „Ce realităţi cultural-politice l-au influenţat pe Mateevici”, idem, 1998/3
III. Arhiva Naţională a Republicii Moldova:
1. «Сведение об общественной научной служебной духовной семинарии», fondul 1862, inventarul 9, dosarul 594
2. «Сведение об беспорядках в КДС 1908 г.», fondul 1862, inventarul 9, dosarul 227
3. «Административный строй КДС», index 231; 8094
4. «Краткая служебная характеристика учашихся», fondul 1862, dosarul 18
5. «Свидетельство об образовании учашихся», fondul 1862, dosarul 57
6. «Письмо преподавателя молдавского языка об переводе дисциплин КДС», fondul 1862, dosarul 72
7. «Ведомости успеваемости учашихся», fondul 1862, dosarul 226
8. «Ведомости успеваемости учашихся», fondul 1862, dosarul 12
9. «Письмо архиeпископа Димитрия (Сулима) об ситуации молдавского языка», fondul 1862, dosarul 8, fila 3
* * *
Acum, după o lungă perioadă de stagnare şi de inactivitate, în perioada ocupaţiei comuniste, Seminarul Teologic din Chişinău a renăscut. Încă din anul 1990 în doar o cincime din clădirea fostului Seminar îşi desfăşoară activitatea Academia şi Seminarul Teologic din Chişinău. Anual în aceste instituţii învaţă, din lipsă de spaţiu şi susţinere a Statului, doar 100-120 de elevi şi studenţi.
Cel mai grav este, însă, faptul că din acest an, Universitatea de Stat (al cărui rector este Gheorghe Rusnac) va ocupa clădirea Seminarului Teologic în totalitate. Cu toate problemele de ordin economic şi juridic invocate de primii, totuşi, ar trebui ca autorităţile să ţină cont de anumite aspecte ale problemei. În primul rînd clădirea aceasta a fost construită din donaţiile creştinilor anume pentru formarea cadrelor teologice (respectiv preoţi). Într-al doilea rînd testamenul Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni garantează dreptul la învăţămîntul teologic în această clădire. Într-al treilea rînd, în incinta acestei clădiri se află şi o biserică cu hramul „Întîmpinarea Domnului”. Neglijarea acestor trei aspecte va fi catalogat imediat ca un nou sacrilegiu al Statului.
http://www.mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=1616
http://mihaildohot.wordpress.com/2009/02/15/aspecte-necunoscute-ale-vietii-bisericesti-si-nationale-din-perioada-ocupatiei-tariste-1812-1918-iii/
http://mihaildohot.wordpress.com/2009/02/15/aspecte-necunoscute-ale-vietii-bisericesti-si-nationale-din-perioada-ocupatiei-tariste-1812-1918-iii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu