Adevărată învăţătura bisericească este acea care ne-a fost transmisă de Sfinţii Apostoli. Sfinţii Apostoli la rîndul său au primit învăţătura de la Domnul nostru Iisus Hristos care este întemeietorul Bisericii. Capul Bisericii este Mîntuitorul, de aceea şi învăţătura ortodoxă este aceeaşi la toate popoarele. Aceasta este purtătoarea mesajului mîntuitor al Evangheliei – acelaşi pentru toate popoarele, acelaşi pentru întreaga omenire, acelaşi pentru fiecare dintre noi.
Cunoaşterea temeinică a Scripturii şi interpretarea ei corectă prin Sfinţii Părinţi şi Scriitori ai Bisericii este condiţia unei vieţi ortodoxe autentice. Însuşi Mîntuitorul prin exemplul vieţii şi a jertfei Sale pe Cruce ne-a învăţat cum să dobîndim mîntuirea.
Scopul întregii vieţi a creştinului este izbăvirea din robia păcatului şi dobîndirea vieţii de veci. Doar printr-o învăţătură corectă putem să dobîndim mîntuirea călăuzindu-ne în viaţă de chemările expuse în Sfînta Evanghelie şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfinţii Părinţi au expus învăţătura de credinţă în lucrări numite scrieri patristice.
Intervalul de timp al scrierii acestor opere este numit perioadă patristică. De această perioadă ţin şi Sinoadele Ecumenice convocate spre a combate falsele învăţături ivite în sînul creştinismului. Învăţăturile şi concepţiile religioase ce se depărtează de adevărul de credinţă ortodox sînt numite erezii.
Perioada de apogeu a statalităţii Imperiului Bizantin a coincis cu naşterea unei noi şi cumplite erezii – iconoclasmul. O caracteristică importantă a ereziei este răspîndirea ei în cele mai felurite cercuri ale societăţii şi mai ales în rîndurile dregătorilor şi la curtea împărătească. Cauzele apariţiei iconoclasmului au fost în primul rînd cunoaşterea insuficientă a învăţăturii ortodoxe şi într-al doilea rînd pericolul extern care venea din partea musulamnilor arabi.
Iconoclaştii au declarat icoanele idoli pe motiv că Dumnezeirea, Duh fiind, necuprins şi nevăzut, nu poate fi zugravită, nu poate fi mărginită la o imagine. Iconoclaştii neglijau, astfel, întruparea lui Dumnezeu-Fiul, Duh nevăzut şi necuprins, în Omul Iisus Hristos, chip văzut şi simţit, icoana nefiind identică cu chipul Celui ce este zugrăvit. De altfel, icoana nu reprezintă nicidecum chipul fizic, al prototipului – Mîntuitorlu, maica Domnului, Îngerii sau sfinţii.
Icoana reprezintă chipul duhovnicesc al persoanei, de aceea icoanele se zugrăvesc nu ca simple picturi, cu după reguli specifice, exacte. Iconograful trebuie să fie în primul rînd creştin, să cunoască canoanele de zugrăvire a icoanelor, să aibă binecuvîntare specială de le preotul său duhovnic, să postească în ajunul şi în timpul zugrăvirii icoanei. Nu întîmplător un scriitor bisericesc a numit icoana „fereastră către cer”, desemnînd prin „cer” lumea duhovnicească, Raiul.
În acele timpuri majoritatea clerului superior, terorizat de puterea împăraţilor bizantini, s-a supus faţă de hotărîrile sinodului iconoclast (numit în istoriografie bisericească „sinodul tîlhăresc”) de la Hieria din 754 organizat de împăratul Constantin al V-lea Copronimul („cel cu nume de gunoi”). Printre puţinii care au manifestat o rezistenţă faţă de măsurile impuse de autorităţi au fost călugării. S-a ajuns pînă la un nou tip de persecuţii – din interiorul creştinismului şi anume din partea ierarhiei bisericeşti.
În lupta cu ereziile s-au remarcat Sfîntul Maxim Mărturisitorul – un erudit scriitor bisericesc condamnat de autorităţi şi căruia i s-a tăiat limba şi mîna dreaptă spre a nu mai putea vorbi şi scrie contra hotărîrilor politice care intrau în contradicţie cu ortodoxia. Pentru scrierile sale a fost condamnat pentru „înaltă trădare”.
Un alt mare teolog care s-a evidenţiat în lupta contra iconoclaştilor a fost Sfîntul Ioan Damaschin. Este considerat a fi cel mai mare apărător al cultului sfintelor icoane. De la el remarcăm lucrări foarte valoroasă intitulate „ Izvorul cunoştinţei” , „O istorie a tuturor ereziilor” şi „Dogmatica” sau „Expunerea exactă a credinţei ortodoxe”.
Sărbătorirea însăşi a Duminicii Ortodoxiei este legată de patriarhul Metodie, de pe vremea împărătesei Teodora, care în anul 843 a convocat un Sinod local, la Constantinopol, la care au luat parte numeroşi episcopi, egumeni şi preoţi care au avut de suferit de pe urma prigoanelor. Aceştia au restabilit pentru totdeauna cultul icoanelor şi au rostit anatema (excluderea din Biserică) asupra tuturor iconoclaştilor.
La acelaşi Sinod s-a alcătuit un text special de anatemizare a tuturor ereticilor, începînd cu Simon Magul, care trăise în timpul Apostolilor, continuînd cu Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici, pînă la patriarhii iconoclaşti din veacurile ce s-au scurs pînă atunci. Şi pentru că această hotărîre s-a luat în ajunul primei Duminici din Postul Mare al Paştilor, din anul 843, a fost numită Duminica Ortodoxiei, ea fiind prăznuită pînă azi ca o amintire a biruinţei ortodoxiei asupra tururor ereziilor din primele opt veacuri creştine. Cu această dată, de 18 martie 843, se încheia, de fapt, epoca Sinoadelor Ecumenice, dar, în acelaşi timp, se încheia şi perioada iconoclastă.
Pentru cei care însă mai păstrează rezerve faţă de cinstirea icoanelor amintim exemplul icoanelor care s-au învrednicit de minunea sîngerării şi izvorîrii de mir. Unele din aceste icoane au sosit şi în Chişinău la Catedrala Naşterii Domnului tocmai din regiunea Orenburg (s. Derjavino, r. Buzuluk). Între 25 iulie şi 2 august 2002 fiecare locuitor al capitalei a avut posibilitatea să se închine la icoana sîngerîndă a Mîntuitorului şi la două icoane izvorîtoare de mir: icoana Domnului nostru Iisus Hristos în cunună de spini şi icoana Maicii Domnului Grabnică Ascultătoare.
Icoanele izvorăsc mir din 1996. Pînă acum în casa Antoninei Efimova izvorăsc mir 19 icoane, iar sîngele care curge din icoana Mîntuitorului are miros specific de sînge proaspăt. În urma unei expertize efectuate la Moscova s-a dovedit că el are aceleaşi caracteristici (grupa a IV-a ) precum cel de pe Giulgiul din Torino pe care s-au păstrat urmele de sînge ale Mîntuitorului şi în care el a fost înfăşurat cînd a fost pus în mormînt.
Observăm, din păcate, că din aceleaşi cauze din care a apărut iconoclasmul ia amploare în prezent o nouă erezie care reuneşte în sine esenţa a toate rătăcirile din perioada patristică asupra cărora a fost rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic. Avem în vedere prin aceste cuvinte erezia „ecumenismului”.
Ecumenismul care este parte integrantă a procesului de globalizare spirituală, socială, economică şi politică are ca scop crearea unei noi religii universale. El răspunde intereselor geopolitice ale marilor puteri care conduc lumea aceasta. Iar noi, creştinii, ştim cine este stăpînitorul lumii acesteia.
Ecumenismul prin esenţa sa tăgăduieşte de acum caracterul Apostolic, Sfinţenia şi Sobornicitatea Bisericii noastre Ortodoxe. Canoanele bisericeşti interzic comuniunea (rugăciunea împreună, recunoaşterea oricărui „adevăr” în alte credinţe) cu cei care se depărtează de adevărul de credinţă. Cu atît mai mult o eventuală legătură de natură religioasă cu păgînii nu se admite.
În ecumenism se ajunge la aberaţii teribile cînd se utilizează numele Sfîntei Liturghii la ritualuri oculte la care participă împreună cu preoţii ortodocşi lepădaţi de Hristos şamanii indieni, budiştii chinezi şi animiştii africani. Atunci Rugăciunea Domnească ajunge a fi rostită împreuna cu incantaţiile brahmanice, iar cîntările bisericeşti sînt înlocuite cu melodii în ritm rock şi techno care au aceeaşi origine ocultă.
Este îngrijorător faptul că ignorînd testamenul religios al Sfinţilor Părinţi şi minunile incontestabile ce se petrec zi de zi, conaţionalii noştri repetă de acum conştient greşelile de care pînã nu demult se fereau. În situaţia actuală cinstirea Triumfului Ortodoxiei în prima Duminică a Postului Sfintelor Paşti reprezintă reeditarea Ortodoxiei din perioada patristică a creştinismului şi solidarizarea noastră, a creştinilor vremurilor de pe urmă, cu fraţii noştri care au răbdat prigoana, torturile doar ca Adevărul să ajungă şi la noi, cei de astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu