După ce au stat în detenţie timp de şapte zile, în cetatea Sevastiei a sosit Lisie – un alt mare persecutor al creştinilor, împreună cu care au încercat din nou să-i convingă pe cei 40 de soldaţi creştini să se închine idolilor păgăni. Însă, şi această încercare a rămas fără nici un rezultat. Atunci Agricola şi Lisie au ordonat slujitorilor idoleşti să arunce asupra sfinţilor cu pietre, aruncînd însă nimereau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Atunci Agricola, după cum zice tradiţia, a apucat şi el o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; însă piatra, din contra, l-a lovit în faţă.
Fiind, în acel început de primăvară, un ger cumplit şi vînt mare, Agricola împreună cu Lisie au hotărît ca toţi sfinţii ostaşi să fie legaţi şi duşi în apa foarte rece a unui lac mai mare de lîngă cetate. Slugile păgîne făcuseră în aşa fel încît alături de lac au mai construit un bazin în care apa era încălzită şi în care nu puteau intra decît cei ce aveau să se închine idolilor. După un timp unul dintre ostaşii din ceată, neputînd să rabde frigul, despărţindu-se de ceilalţi a alergat la bazinul cu apă caldă, dar cînd şi-a atins piciorul de pragul bazinului, abia simţind căldura, îndată a murit.
Se mai spune că în ceasul al treilea, în toiul nopţii, deasupra lacului a apărut o lumină ca soarele, atît de caldă încît a izgonit gerul, topind gheaţa şi încălzind apa. Iar unul din străjeri, cu numele Aglaie care nu dormea, auzind pe sfinţi rugîndu-se lui Dumnezeu căutînd spre dînşii, a văzut o pogorîndu-se din cer, spre capetele sfinţilor treizeci şi nouă de cununi luminoase iar cea dea patruzecea nu avea pe cine să încununeze. Lepădînd toate cele lumeşti acesta a luat locul ostaşului care a alergat la bazinul cu apă caldă şi cununa a pogorît pe capul lui său.
A doua zi persecutorii mergînd la acel lac au rămas surprinşi, văzînd alături de ceilalţi martiri au văzut-o şi pe fosta slugă a lor – Aglaie care mărturisea, de acum, deschis că este creştin. Mult mai mare le-a fost mirarea cînd şi au dat seama că sfinţii mucenici sînt vii, neîngheţaţi de frig şi de gerul de afară. Atunci, umplîndu-se de o mînie şi mai mare, tiranii au poruncit ca Sfintii Martiri să fie ucişi, cu nişte ciocane, prin sfărîmarea gleznele.
Prezintă un mare interes şi cazul legat de martirul Sfîntului Meliton – unul din cei patruzeci. După ce au fost sfărîmate gleznele la toţi ostaşii creştini, tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care trupurile sfinţilor, să le ducă şi să le ardă. Pe unul din ei, însă, l-au lăsat văzîndu-l abia răsuflînd şi avînd nădejde că poate va mai supravieţui şi va jertfi idolilor. Însă maică-sa, văzînd pe fiul ei singur l-a luat pe umeri şi a urmat după car. Iar Mucenicul Meliton, bucurîndu-se, şi-a dat, pe drum, sufletul său în braţele lui Hristos. Ajungînd, în cele din urmă, carele, maica sa, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.
După ce au fost arse rămăşiţele de la moaştele sfinţilor au fost aruncate într-un rîu apropiat, spre pierderea desăvîrşită a pomenirii acestui martiriu deosebit. După trei zile, însă, Sfinţii Martiri s-au arătat în vis episcopului Petru – întîistătătorul acelei cetăţi. Trezindu-se noaptea, acesta a luat pe toţi creştinii şi s-a îndreptat la locul arătat lui în vis şi iată că deodată oasele sfinţilor, din apa rîului, s-au luminat. Deci, adunînd episcopul toate oasele sfinţilor, pînă la unul, le-a pus într-un loc cinstit acestea păstrîndu-se pînă în ziua de astăzi într-un chivot speciale la mănăstirea Xiropotamu de pe Muntele Athos.
Tradiţia a păstrat numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici în cîntările Bisericeşti. Aceştia sînt: “Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie”.
În cinstea acestui mare eveniment, în data de 22 martie, Biserica Ortodoxă pomeneşte amintirea matiriului celor 40 de ostaşi romani ucişi pentru credinţă. Timp de aproape paisprezece secole acest gest de sacrificiu constituie un exemplu de credinţă pentru creştinii ortodocşi din întreaga lume. Este un exemplu demn de urmat pentru noi toţi mai ales în aceste timpuri complicate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu