Mereu, de la o discuţie la alta şi de la un eveniment la altul oamenii folosesc în vorbire cuvîntul „păcat”. Trecînd peste secole de istorie acesta, însă, nu şi-a pierdut din actualitate. Ba din contra, mediile de informare din ţară şi străinătate încercă şi în unele cazuri chiar reuşesc să schimbe sensul original al acestui cuvînt. Lumea este incontinuu asaltată de aceste materiale prin care păcatul este banalizat şi chiar interpretat ca valoare, atît cuvîntul cît şi fapta. Scopul final este îndepărtarea, inclusiv prin această metodă, a omului de Dumnezeu. Dar în pofida tuturor greutăţilor conaţionalii noştri mai păstrează vie credinţa strămoşească.
Ce spun oamenii simpli?
Pentru a afla ce înţeleg modovenii prin noţiunea de „păcat” am decis să trec prin Chişinău şi să-i întreb exact acest lucru. Iată ce am constatat:
În majoritatea cazurilor oamenii, din cauza grijilor cotidiene, nici nu şi au pus problema păcatului. Aproape toţi rămîn pe moment dezorientaţi. Ei recunosc doar acele caracteristici care le-au fost transmise de părinţi sau rudenii. Oricum aceştia simt dacă au procedat, într-un fel, nu tocmai bine.
Ce spun oamenii simpli?
Pentru a afla ce înţeleg modovenii prin noţiunea de „păcat” am decis să trec prin Chişinău şi să-i întreb exact acest lucru. Iată ce am constatat:
În majoritatea cazurilor oamenii, din cauza grijilor cotidiene, nici nu şi au pus problema păcatului. Aproape toţi rămîn pe moment dezorientaţi. Ei recunosc doar acele caracteristici care le-au fost transmise de părinţi sau rudenii. Oricum aceştia simt dacă au procedat, într-un fel, nu tocmai bine.
Trecătoare (nu a dorit să se prezinte): „Păcatul este acea faptă care omul o poate săvîrşi în orice minut. Eu mă strădui să nu fac aceste păcate dar totuşi undeva, pe cineva poţi să-l jigneşti dar mai tîrziu îţi pare rău în suflet. Dacă, însă, mergînd pe drum vezi o bătrînică cu mînă întinsă şi-i dai ceva atunci simţi în interior că ai făcut un bine. Aceasta este cel mai important. Maică-mea era foarte credincioasă, o cunoşteau toţi în Biserică. Chiar şi în ultima zi a vieţii ea a fost în biserică. Toată viaţa s-a străduit să nu facă păcate şi pe noi ne-a indemnat la fel.”
Doamnana Eugenia, realizator: „Cînd un om pe cineva îl înjoseşte, îl amăgeşte poate că acesta este păcatul. Eu ştiu?! De pildă atîrnarea tineretului faţă de bătrîni cînd nu le oferă locul. Într-o zi mă durea tocmai sufletul, s-a urcat un bătrînel în troleibuz iar tineretul stătea pe scaune fără să-i ofere locul. Dar el din timpul războiului, a luptat. Aşa tineretul se poartă faţă de bătrîni! Eu nu înţeleg aceasta. Şi eu am fost tînără, dar tineretul nostru parcă era altfel, le ofereau locul celor mai în vîrstă. Doamne fereşte să vorbească cineva urît la profesori.”
Poliţist, (nu a dorit să se prezinte): „Cred că că ceea ce m-au învăţat părinţii că nu-i bine, nu ?”
Cei care se află în relaţie nemijlocită cu copii şi tinerii ca de pildă: profesorii, educatorii sau chiar bibliotecarii în schimb şi-au pus problema. Nu putem zice, însă, că toţi au procedat asemănător.
Dina Blajin, profesoară la liceul „Gh. Asachi”: „Depinde ce păcat. Conform principiilor biblice, este păcat să omori un om, este păcat să curveşti (să ai relaţii sexuale înainte de căsătorie) şi multe altele. Sînt păcate grave dar eu cred că sînt şi păcate mai puţin grave. Nu putem spune că este păcat dacă am stricat relaţiile cu cineva, sau i-am greşit cu ceva. Noi sîntem imperfecţi, am moştenit păcatul de la Adam şi Eva şi cu toţii greşim. Nu este om ideal care să facă totul perfect.”
Johnny Nastas, doctor conferenţiar, şeful catedrei de istorie, Universitatea „Ion Creangă”din Chişinău: „Păcatul este un fenomen care îl însoţeşte pe om de la momentul apariţiei şi pînă la plecarea în nefiinţă. Cu părere de rău omul îl săvîrşeşte fără să-şi dea seama, cu toate că uneori îl face conştient. Poate că ţine mult de mentalitate, de pregătirea lui, cît este de citit, cît este de versat. Nu cred că păcatul are şi o conotaţie pozitivă. Latura pozitivă a păcatului este atunci cînd el conştient îl face dar nu îşi dă seama cînd, deci, el îl face spre binele său. La moment i se pare că îi este bine, dar binele acesta va avea cîteodată urmări negative asupra lui.”
Zinaida Ursu, colaborator la Biblioteca pentru copii „Ion Creangă”: „Depinde cum îl apreciezi, păcatul poate fi şi un sfat rău, ceva conştient, o privire rea îndreptată către cineva, lipsa de stimă către cei adulţi, o purtare neadecvată Cînd nu recunoşti că faci păcate este unul dintre cele mai mari păcate. Sînt foarte multe păcate, sîntem înconjuraţi întotdeauna de ele. Procedăm aşa tot timpul. Sînt mai mici mai mari. Dacă pornirile sînt bune atunci şi faptele sînt bune dar dacă pornirile sînt rele respectiv şi faptele vor fi rele”
Copii, am putea zice că, încă mai păstrează sfaturile celor mai mari.
Svetlana şi Ana, eleve în casa a VIII-a la liceul „Ion Creangă”: „Păcatul este … cred că atunci cînd greşeşti, atunci cînd vorbeşti urît, cînd nu te duci pe urmele lui Dumnezeu, cînd cineva îţi dă un sfat bun şi ştii că-i bun dar nu-l urmezi şi pe urmă înţelegi că ai făcut o greşeală. După faptele bune sînt şi consecinţele bune, după ce faci o faptă rea este foarte greu ca să-ţi revii. Simţi o presiune.”
Tineretul de astăzi stă în faţa unor „standarde” existenţiale diferite de cele ale părinţilor. Primul are libertatea de a alege iar ultimii au bagajul unei experienţe de viaţă. În general junimea nu este dispusă a prelua acel bagaj de cunoştinţe sprijinindu-se preponderent pe ideile proprii.
Oxana, studentă la Unversitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Jurnalism: „Păcatul nu este atunci cînd este interzis sau de Biblie sau de oamenii aceia care le alcătuiesc. Păcatul este atunci cînd tu singur îţi depăşeşti valorile morale. Faci ceea ce nu îţi permiţi tu singur. Cînd conştiinţa ta nu îţi permite să faci, uite atunci este păcat. La nivel mai larg – social, universal – atunci păcatul trebuie înţeles exact aşa cum scrie Biblia, toate acele porunci pe care le-ai încălcat atunci se consideră aceasta păcat.”
Ecaterina, studentă a Unversităţii de Stat din Moldova, Catedra de Psihologie: „Există nişte legi universale, dacă aceste legi sînt încălcate atunci se naşte păcatul. Omul este parte a Universului şi componentă a unei lumi mai mari.”
Tatiana, studentă la Colegiul de Ecologie: „A greşi în faţa cuiva. Simt întotdeauna o greutate pe suflet cînd săvîrşesc un păcat.”
În rîndul oamenilor ce se ocupă de politică se observă discordanţe evidente. La fel se întîmplă şi cu cei care se ocupă de artă. Toate răspunsurile reflectă, însă, o stare reală a lucrurilor.
Eugen, membru PPCD: „Ceva care îngroapă trupul şi sufletul, prin păcat noi nu putem cuceri împărăţia cerurilor. Păcatul este ceva murdar. Păcătuim cu vederea, cu auzul cu totul. Păcatul îl faci şi pe urmă îţi dai seama – la mărturisire. Dacă, însă, îl cunoşti şi-l faci este încă mai grav.”
Colaborator al săptămînalului „Comunistul”: „Comportamentul celor bogaţi faţă de cei săraci. În acest context nu-i înţeleg pe cei bogaţi.”
Victor, pictor marinist: “Noi numai ne naştem şi avem deja păcat, nu? Eu, de pildă fac numai bine, rău nu fac şi m-am convins: faci bine – ajungi bine, faci rău – ajungi rău. Făcînd păcatul departe nu ajungi. Cînd faci numai bine altfel şi oamenii se comportă cu tine. A păcătui înseamnă a face rău.”
Alexandru Cozmescu, scriitor: „Nu ştiu, eu am impresia că păcatul este o noţiune foarte, foarte falsă şi impusă din exterior. Păcatul înseamnă o divagaţie de la o anumită normă stabilită de către cineva odată nu se ştie cînd într-un alt timp. Eu cred că normele care trebuie luate cu adevărat în seamă sînt cele personale, normele pe care le stabileşti tu însuţi, modul de a vedea tu lucrurile. În acest sens, ceea ce consider eu a fi păcat este îndepărtarea de propria fiinţă şi înstrăinarea de sine. Noţiunea de păcat mai este actuală dar este nefondată. Păcatul este perceput în mod total negativ de tineret. Majoritatea tinerilor spun că într-adevăr nu există păcat. Sau urmează anumite norme şi că este o divagare sau neagă în totalitate existenţa lui.”
Oamenii de ştiinţă au o abordare aparte a subiectului.
Varvara Buzila, cercetător ştiinţific superior, doctor în filologie, specialist în problemele etnografiei si etnologiei, director ştiinţific al Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău: „Nu am nişte idei clar formulate în mintea mea ca să spun că se referă la tema păcatului. Acesta este un sector pe cît de difuz pe atît de izolat ştiinţific. Mi se pare că păcatul ca atare marchează linia, interdicţia unde omul poate să acţioneze sau nu. Pentru un om simplu cînd i se spune să nu ucizi, sau să nu faci rău aproapelui le va înţelege şi le va respecta ad literam, dar cu cît omul este mai cultivat sau mai antrenat în lecturi el va încerca să împingă limitele extinzîndu-şi sfera tabuizării cît mai departe. Dar există şi contrariul, de cele mai multe ori minţile mari care au trecut prin tot felul de experienţe umane îi duc la pieire. Din dorinţa de a cunoaşte cît mai mult, din dorinţa de a sătura creierul ajung să treacă peste ceea ce spunem noi „bariera dintre bine şi rău”.
Problema interpretării în Religie ca şi în orice alte ştiinţe rămîne una esenţială pentru că interpretarea ţine de capacitatea omului de a înţelege. Am întîlnit oameni care completează lista acestor interdicţii şi o fac mult mai mare. Aceasta depinde de construcţia morală a fiecăruia dintre noi. Aceasta este bine în cazul oamenilor de elită, a celora care formează idei fiindcă au putere de decizie şi cuvîntul lor este greu şi fapta lor este răsunătoare.
Cu cît omul se află la un nivel ierarhic mai mare cu atît mai mult el este limitat în decizii în libertăţi şi atitudini. Cu cît omul este mai activ social, are o mai mare putere de decizie cu atît sfera păcatelor este mai mare. Deseori putem remarca faptul: cu cît omul urcă mai sus în ierarhia socială cu atît mai mult el neglijează legea deşi ar trebui s-o respecte cît mai mult şi să vadă în lege o valoare ajutîndu-i pe ceilalţi s-o respecte. Se ajunge la o duplicitate ei impun să respecte legea, o consideră că este a celorlalţi nu şi a lor.”
Ce spun Sfinţii Părinţi?
Răul şi păcatul sînt întotddeauna definite de Sfinţii Părinţi prin raportare la natura firească a omului. În acest sens rău şi păcat este orice îl îndepărtează pe om de Dumnezeu sau, altfel spus, orice abatere a facultăţilor sale de la scopul lor firesc – apropierea faţă de Dumnezeu. Despărţindu-l pe om de Creator, păcatul îl aduce într-o stare contra naturii şi-l privează de existenţă şi de bine iar această stare pentru om înseamnă răul.
„Răul nu este altceva decît lipsa binelui şi o abatere de la starea conformă firii la una contrară firii”, citim la Sfîntul Ioan Damaschin[1]. „Toate cîte a făcut Dumnezeu, aşa cum s-au făcut, sînt bune foarte. Dar dacă se îndepărtează în chip voluntar, de la starea conformă naturii şi dacă vin la o stare contra naturii, ajung în rău. Potrivit firii lor, toate sînt roabe şi supuse Creatorului. Dar cînd una dintre făpturi s-a revoltat şi n-a ascultat de Făcător, a format în ea însăşi răul. Căci răutatea (…) este abaterea de bunăvoie de la starea conformă firii la una contrară firii, care este păcatul”[2]. „Căci fiind noi ai lui Dumnezeu prin fire, scrie Sfîntul Irineu, lepădarea de El ne-a făcut potrivnici firii”[3]. Astfel omul ajunge să-şi uite cu totul rostul său în viaţă. Prin păcat omul a căzut în toate relele nenorocirile şi necazurile[4], străine de natura sa şi care, atîta vreme cît vieţuia în conformitate cu această natură, nu-l puteau atinge; ele au apărut ca urmare a păcatului şi sînt pedepse ale lui.
Pedeapsa n-a fost dată de Dumnezeu, ea decurge în mod firesc şi necesar din cădere[5]. Atunci cînd Dumnezeu le-a arătat primilor oameni relele care vor veni din călcarea poruncii (Facere 3, 16-19), El nu face decît să le spună dinainte care vor fi ele, şi nu El este cel care le aduce asupra lor. După cum spune Psalmistul, omul „groapă a săpat şi a adîncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o” (Psalmul 7, 15).
Iar faptul că omul îşi vatămă atît de grav firea, lucrînd împotriva a tot ce-i este folositor[6], cufundîndu-se tot mai mult în suferinţă, nefiinţă şi moarte, îndepărtîndu-se de plinătatea vieţii şi de fericirea cu care fusese înzestrat la început, este cu adevărat nebunie. Sfinţii Părinţi privesc păcatul ca pe o faptă nebunească, iar starea păcătoasă în care trăieşte omenirea căzută ca pe o stare de nebunie[7]. Ei urmează astfel Sfintei Scripturi (Pilde 5, 23; 9, 4, 6, 13-18; 12, 23; Ecclesiastul 10,1-3) şi mai ales Sfîntul Apostol Pavel, care spune despre cei care rămîn departe de Dumnezeu: „S-au rătăcit în gîndurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicînd că sînt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1,21-22).
______________________________
[1] Dogmatica, ed III-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, IV, 20
[2] ibidem, II,30
[3] Contra ereziilor, V, 1, 1, „Sources chretiennes” – A. Rousseau, Paris
[4] Cf. Sf. Irineu, Demonstraţia propovăduirii apostolice,17. Teofil al Antiohiei, Către Autolic, II, 25. Sfîntul Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, I,2; XIII, 39-73
[5] Cf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, VIII, 69,1.
[6] Cf. Grigore de Nissa, Tratat despre Feciorie, XII,2
[7] Jean-Claude Larchet, Terapeutica Bolilor Spirituale, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p.39
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu