ÎN LOC DE INTRODUCERE
Deşi în dicţionar găsim mai mult de şaptesprezece definiţii ale termenului „Valoare”, sub aspect religios, de cele mai multe ori, nu întîlnim nici o explicaţie satisfăcătoare. Însă acest lucru se explică foarte simplu, dacă luăm în considerare învăţătura Bisericii despre vremurile de pe urmă.
Din păcate în lume, din cîte vedem, predomină valorile economice. Influenţa nefastă a acestora se resimte acut în educaţia şi moralitatea contemporanilor noştri. Abia după valorile materiale urmează cele aşa-zis „general-umane” şi tocmai pe al treilea plan sînt puse valorile creştine. Deşi ultimele două ar trebui, de fapt, să fie una singură, există tendinţa de a face o deosebire artificială între ele mai ales în mediile intelectualiste. Aceste deosebiri sînt proliferate cu înverşunare în societate prin intermediul mass-media. De aceea acum oamenilor le este foarte greu să facă distincţie între valorile cu adevărat pozitive şi nonvalori. Astfel, la noi în ţară şi, în general, în întreaga lume, se remarcă o devalorizare acută a bunurilor spirituale ce în final duce la dispariţia lor.
Deşi în dicţionar găsim mai mult de şaptesprezece definiţii ale termenului „Valoare”, sub aspect religios, de cele mai multe ori, nu întîlnim nici o explicaţie satisfăcătoare. Însă acest lucru se explică foarte simplu, dacă luăm în considerare învăţătura Bisericii despre vremurile de pe urmă.
Din păcate în lume, din cîte vedem, predomină valorile economice. Influenţa nefastă a acestora se resimte acut în educaţia şi moralitatea contemporanilor noştri. Abia după valorile materiale urmează cele aşa-zis „general-umane” şi tocmai pe al treilea plan sînt puse valorile creştine. Deşi ultimele două ar trebui, de fapt, să fie una singură, există tendinţa de a face o deosebire artificială între ele mai ales în mediile intelectualiste. Aceste deosebiri sînt proliferate cu înverşunare în societate prin intermediul mass-media. De aceea acum oamenilor le este foarte greu să facă distincţie între valorile cu adevărat pozitive şi nonvalori. Astfel, la noi în ţară şi, în general, în întreaga lume, se remarcă o devalorizare acută a bunurilor spirituale ce în final duce la dispariţia lor.
Discrepanţa dintre înţelesul religios autentic şi cel pseudospiritual actual al termenului „valoare” este foarte mare. Încă de la prima cădere în păcat firea umană nu a putut face de sine stătător o distincţie calitativă între bine şi rău. Capacitatea aceasta a dispărut odată cu înaintarea fiinţei umane în bezna păcatului. Exemplele de acest fel abundă în viaţa fiecărei persoane. De aceea Biserica prin Sfînta Liturghie săvîrşită zi de zi ne îndeamnă de a urma învăţăturile lăsate Sfinţilor Părinţi de către Domnul nostru Iisus Hristos care Însuşi a mărturisit despre sine: „.Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.” (Ioan 14, 6-7)
Unui profan îi este practic imposibil să înţeleagă distincţia între valorile „general-umane” şi valorile creştine. În primul rînd pentru că şi una şi alta au nevoie de o analiză şi o explicaţie minuţioasă. Şi într-al doilea rînd: este la fel de greu a face să creadă un ateu în viaţa de apoi sau a-l face să înţeleagă care este deosebirea între o valoare economică (materială) de una creştină (spirituală). Cel mai rău este însă că aceştia din urmă chiar dacă ar şti, formal, ce este creştinismul, nu vor putea trăi Ortodoxia aşa cum a lăsat-o Mîntuitorul ucenicilor Săi şi prin ei nouă. Aceasta, deoarece le vor lipsi ceea ce este într-adevăr cel mai important – credinţa adevărată.
Credinţa este cea mai mare valoare pe care o deţine omul. Acest lucru este expus în Scriptură de Însuşi Mîntuitorul cînd se adresează orbului: „Îndrăzneşte, scoală-te!… Mergi, credinţa ta te-a mîntuit. Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale.”(Marcu 10, 49-52). Prin credinţă omul dobîndeşte puterea de a se mîntui. Este singura valoare umană care generează virtuţile creştine din care mai apoi rezultă harismele (daruri spirituale acordate celor aleşi). Numai „urmînd lui Iisus” omul poate dobîndi această valoare.
Pe de altă parte, sînt numite valori „general-umane” „însuşirile pe care le posedă faptele, ideile, fenomenele care corespund necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea” (DEX). Ca exemplu pentru astfel de valori se dau: „economia, familia, cultura, credinţa, prietenii, ştiinţa, ţara, pacea, fericirea…”. Dar, după cum vedem, acestea sînt doar nişte percepţii umane seci folosite în scop demagogic foarte depărtate de conceptul religios (de apropierea faţă de Dumnezeu).
Valorile creştine pot fi exemplificate şi explicate doar prin procesul păstrării bunurilor numite „general-umane” în sensul în care fiecare om se poate mîntui prin acestea. Misiunea păstrării acestora în era tehnologiilor informaţionale, revine preponderent mediilor de informare în masă: publicaţii periodice, radio, televiziune etc.
Dar din păcate valorile creştine au ajuns a fi îndepărtate din sufletul omului prin diferite metode folosite de aceleaşi medii. Publicaţiile periodice din Moldova, fie că reprezintă conducerea sau opoziţia politică, au aceeaşi orientare anticreştină, după cum vom vedea în continuare.
ÎN LOC DE EPISODUL UNU
Pentru a fi mai bine înţeleşi, am consultat ediţiile celor mai tirajate publicaţii de presă din ţară, începînd cu sărbătoarea Sfintelor Paşti şi pînă acum. Numele acestor publicaţii cît şi autorii semnatari nu sînt amintite din simplul motiv că un cititor permanent îşi va da seama cu uşurinţă pe cine avem în vedere.
Singurul săptămînal în care observăm o tentativă de rubrică dedicată religiei (apare odată la trei-patru ediţii), aproape întotdeauna este împresurată de tot felul de articole care parcă ar îndemna (mai bine zis, impune) cititorul să aleagă contrariul celor expuse în această rubrică. De exemplu, după articolul „Patimile cele de viaţă făcătoare: Evenimente premergătoare” citim în continuare: „Integrarea europeană, pas cu pas” de pe pagina următoare. Iar înainte de rubrica religioasă unde se determină ce înălţime aveau „tovarăşii lui Iisus” (îngerii – n. r.) chiar pe pagina editorială ni se explică refuzul de abonare la publicaţia în cauză este „un mare păcat”.
În aceeaşi publicaţie, înainte de Paştele Blajinilor, după ce au consultat „Astrologul preşedinţilor” (la rubrica „Inedit”), începînd să aibă „visul unei nopţi de gară” („Cultura”), colaboratorii publicaţiei au constatat, la pagina 20, că este de ajuns: „Să vezi Săpînţa şi-apoi să mori” (care de fapt e o înjurătură la adresa credinţei strămoşeşti).
După ce, în numărul din 13 mai, se analizează cu ce probleme se confruntă mănăstirea Condriţa şi Căpriana, în ediţia următoare aflăm cu stupoare că „Orheiul Vechi” nu este decît „o rezervaţie arheologică din raionul Orhei, care se află la o distanţă de 60 km de capitală”. Iar la pagina 19 ni se explică cum se realizează „purificarea prin doină” şi anume „unificînd adîncul dacic al spiritualităţii româneşti cu largheţea clasicismului german, parfumul modernismului francez, donquihotismul globalismului spaniol, carnavalul religios italienesc, dihotomiile mediteraniene ale grecilor şi pragmatismul tehnologic anglo-saxon”. De aceea nu-i de mirare că pentru cei care acceptă astfel de articole „Umărul Domnului” este prezent chiar şi în fotbal.
Pe pagina editorială a numărului din 27 mai, autorul articolului „Golul care ne înghite”, critică Biserica Ortodoxa şi nu ia seama de „gol”-ul pe care-l provoacă imaginea vulgară („Boonika”…)de alături, improprie tematicii abordate. Autorul rubricii religioase ar trebui mai degrabă să se axeze spre combaterea cultului urîtului şi al urîciunii din acest ziar şi mai apoi de „cultul buricului şi al goliciunii” expus, de altfel, şi în fotografiile din paginile următoare. Îndeosebi se remarcă în fiecare ediţie fotografia (care anterior era expusă pe o pagină întreagă) unei guri larg deschise cu un microfon (în miniatură) înfipt în limbă. Imaginea în cauză este ilustraţia exactă a „golului care îi înghite” pe care nu-l pot exprima în cuvinte.
ÎN LOC DE EPISODUL DOI
O altă publicaţie la fel de cunoscută, din nou pe pagina editorială, după urarea (mai degrabă urîrea) „Un Paşte fericit!” citim din nou aceeaşi aluzie ca şi în publicaţia anterioară: „V-am omorît, pardon!”. Tot în aceeaşi ediţie vedem că „Un obicei străvechi” (încondeierea ouălor pascale) se îmbină „perfect” cu „Istoria şi semnificaţia tatuajelor” mai ales în imaginea prezentată la primul articol (dragonul de pe îmbrăcăminte). Pe de altă parte, în timp ce la pagina 4 citim despre „Memorialul durerii”, peste alte cîteva pagini observăm un articol despre „Vedetele împărtăşite”. Din nou o batjocură indirectă la adresa străbunilor.
În următorul număr din ajunul Paştilor Blajinilor a aceleiaşi publicaţii remarcăm rubrică special dedicată acestei sărbători şi iată la ce concluzie se ajunge: „nu ştim dacă avem dreptul să ne supărăm şi să-l apucăm de piept pe Dumnezeu care consideră că aşa e drept”. Îi putem înţelege şi pe aceştia deoarece în aceeaşi ediţie ei răspîndesc învăţături de tipul celora care sînt proliferate Centrul Rerih (mişcare ocultă internaţională) căruia îi dedică un alineat întreg pe penultima pagină.
Într-un alt număr al aceleiaşi publicaţii, la pagina 10 autorul articolului „Biserica Ortodoxă şi… integrarea europeană” face nişte deducţii de-a dreptul aberante. Iată ce zice el: „Sub larga pulpană a Domnului e… momentul… ca victimele să dea mîna cu călăii, trădătorii cu cei viteji, comuniştii „stacojii” cu anticomuniştii „verzi”. După el „unsul Domnului pe pămînt” (expresie folosită de mai multe ori în Cărţile Regilor şi în general în Sfînta Scriptură) este numai o „spectaculoasă sugestie… de Ev Mediu!” „O asemenea clovnerie bigotă nu are nimic în comun nici cu sentimentul religios autentic, nici cu democraţia.”- spune autorul rătăcit. Un cititor simplu şi-ar pune întrebarea: ce are sentimentul religios autentic cu aşa zisa „democraţie” americană impusă prin revoluţii şi „războaie fulger” cu zeci de mii de victime.
În continuare autorul scrie că preoţii – „cavalerii sutanei”, au în cel mai bun caz o atitudine de detaşare atemporală, şi continuă – în nefasta tradiţie răsăriteană”… Iar „O slujbă de Paşte – îi dă autorului – cel mai adesea o senzaţie penibilă”. „Prestaţia preoţilor la amvon – pentru acelaşi pretins analist – este o reprezentaţie prost jucată, o şedinţă de „abureală” colectivă”… Pentru a avea o şansă în Moldova, integrarea europeană ar trebui tradusă şi în termeni religioşi.”
După aceste concluzii „atingînd subiectul şi trecîndu-l prin filtrul unei lecturi mai puţin pioase” chiar şi un simplu om neştiutor de carte şi-ar da seama că autorul habar nu are nici de credinţa strămoşilor lui şi nici de rezultatul „aburelii” pe care însuşi o provoacă.
Ca şi în ediţiile anterioare, în penultima pagină se face deschis publicitate la ocultism şi vrăjitorie prezente, de altfel, şi în următorul număr la pagina 15 unde vedem un simbol cu aceleaşi rezonanţe anticreştine, nemaivorbind de ultimele patru pagini în care din nou se promovează deschis viciile umane combătute secole la rînd de Biserică.
Pe pagina 9 a aceluiaşi oficios (ediţia următoare), în articolul „Biserici pentru toţi românii” se dă un afront clar Sfintelor Canoane Astolice şi prin faptul că se face referinţă la un organ oficial străin care „sprijină financiar lucrările de construire a mai multor biserici româneşti din vecinătatea României… printre care Biserica Sf. Apostol Andrei din Durleşti”. Mai mult, cei care publică astfel de articole sînt responsabili pentru răspîndirea unei erezii foarte nocive ( filetismul) şi sînt daţi anatemei prin Sinodul local din Constantinopol din 1872.
Dîndu-şi seama de gafa enormă comisă în ediţia anterioară (prin articolul „Biserica Ortodoxă şi… integrarea europeană”) autoarea compartimentului „Viaţa spirituală” remarcă: „Pe fundalul unor concepţii tot mai exterioare despre credinţă, (autorul), luînd atitudine faţă de scăderile clerului nostru, riscă să trateze superficial, ca pe o „nefastă tradiţie răsăriteană” sau „tradiţie a locului”, probleme ce ţin de moştenirea dezastruoasă a comunismului”. În continuare, însă, autoarea acestui articol, începe a critica clerul: „nu mirenii ci „preoţi cu crucea-n frunte” sînt vinovaţi că împart „sfîntul foc” prin mîna comuniştilor atei. Mitropolitul Vladimir ştie că acest păcat împotriva Duhului Sfînt nu se iartă”.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns de tulbure situaţia, în partea de jos a aceleiaşi pagini, autoarea articolului „Numai Iisus poate judeca sinceritatea robilor Lui”, contrazice la rîndul ei această încercarea nereuşită de a restabili situaţia: „Fiecare creştin basarabean care a învăţat să se comporte în Sfînta Biserică de la bunicii lui, ştie că un creştin nu are dreptul să rostească cuvinte urîte la adresa preotului şi să-l judece, există o ierarhie stabilită încă de acum două mii de ani. Cel ce urăşte tot ce se întîmplă în sînul Bisericii Ortodoxe, pur şi simplu aparţine unei alte confesiuni şi Dumnezeu cu dînsul!” Şi „fără nici o legătură – după cum zice însăşi autoarea – cu subiectul de mai sus. Din numeroşii participanţi la Eurovision cel mai mult mi-au plăcut…”. Pe semne că Eurovision-ul este un nucleu de proliferare a valorilor creştine pentru autoare, dacă se face referire despre acesta la rubrica „Viaţa Spirituală”.
La întrebarea corectă: „Cît ne schimbă miracolele viaţa?” se dă un răspuns ciudat: „Dacă judeci miracolele ca pe nişte întîmplări individuale nu vei găsi nici un răspuns, spune Isakov. Pentru a distinge factorii de coincidenţă din spatele salvărilor miraculoase, evenimentele trebuie analizate cu ajutorul statisticii matematice, spune cercetătorul rus”. Deci, ar trebui să lăsăm credinţa la o parte şi să ne ocupăm de studiul statisticii matematice, pentru a găsi soluţia producerii şi în viaţa noastră a unui miracol. Dacă, însă, nu judecăm miracolele şi ca pe nişte întîmplări individuale, ajungem să primim răspunsul lui Avraam din pilda bogatului şi a săraclui Lazăr: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă va învia cineva din morţi” (Luca 16,31).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu