Pe parcursul timpului, oamenii, cu anumite aptitudini şi ducîndu-şi traiul în anumite împrejurări şi într-un timp mereu schimbător, şi-au creat un anumit punct de vedere care reflectă felul cum înţelege acesta fenomenele realităţii imediate, dar şi a celora istorice. Punctul de vedere din care psihologia studiază fenomenele realităţii este cel spiritual. Pentru marea majoritate a lumii acest aspect al realităţii pare cu atît mai clar, cu cît omenirea a evoluat – dezvoltarea societăţii civile, progresul tehnico-ştiinţific etc. În realitate, însă, nu este chiar aşa.
După cum se ştie, premisele biologice şi datele genetice, adică ceea ce obţine omul de la Dumnezeu, nu se manifestă, pur şi simplu, de la sine. Ansamblul de evenimente ce influenţează viaţa unui om nu poate fi, am putea zice, cuantificat nici în psihologie şi nici în alte ştiinţe. Dar, să se înţeleagă din start că nici teologia nu se ocupă de aceasta. Spre deosebire, însă, de celelalte ştiinţe teologia studiază legătura dintre Dumnezeu şi om (religo-religare – refacerea legăturii). Prin intermediul Ortodoxiei (dreapta cinstire – n.a.) Dumnezeu se revelează şi le comunică oamenilor atît cît au nevoie pentru mîntuire. Dumnezeu se descoperă în primul rînd apropiaţilor săi şi prin ei tuturor celorlalţi.
După cum se ştie, premisele biologice şi datele genetice, adică ceea ce obţine omul de la Dumnezeu, nu se manifestă, pur şi simplu, de la sine. Ansamblul de evenimente ce influenţează viaţa unui om nu poate fi, am putea zice, cuantificat nici în psihologie şi nici în alte ştiinţe. Dar, să se înţeleagă din start că nici teologia nu se ocupă de aceasta. Spre deosebire, însă, de celelalte ştiinţe teologia studiază legătura dintre Dumnezeu şi om (religo-religare – refacerea legăturii). Prin intermediul Ortodoxiei (dreapta cinstire – n.a.) Dumnezeu se revelează şi le comunică oamenilor atît cît au nevoie pentru mîntuire. Dumnezeu se descoperă în primul rînd apropiaţilor săi şi prin ei tuturor celorlalţi.
Cine se face părtaş al acestor descoperiri îşi dă seama că teologia nu este doar o simplă ştiinţă. Ea este ştiinţa ştiinţelor şi nu este de ajuns să o înveţi, ci trebuie să şi o trăieşti profund şi adevărat, sincer. Aceasta este condiţia sine qua non pentru a o înţelege cu toată fiinţa şi cugetul. Prin tradiţia ortodoxă s-a păstrat şi s-a transmis vieţuirea după Hristos. Aici se găseşte şi adevărata învăţătură de credinţă. Însă, ca urmare a nenumăratelor evenimente istorice, situaţia sub acest aspect, în diferite părţi ale lumii, s-a schimbat dramatic.
Vladimir Lossky zice că „gîndirea teologică apuseană a interpretat lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos în termeni, în esenţă, juridici” . Afluxul acestei gîndiri se face simţit şi prin părţile noastre prin faptul că unii oameni, de acum, nu mai fac legătura între credinţa ortodoxă şi caracterul intrinsec tămăduitor al acesteia. Occidentul a redus creştinismul la o simplă credinţă, din auzire desprinzînd aspectul ei, am putea zice, medical. Aceasta este şi explicaţia unor pretinşi oameni de cultură, care înţeleg taina Sfintei Liturghii doar ca pe un spectacol teatral şi atît. Ei, probabil, nu-şi dau seama că Ortodoxia este o ştiinţă a vindecării, în acelaşi timp ortodoxia fiind şi credinţa credinţelor. Desprinderea lor presupune o trăire eretică.
După cum remarcă Mitropolitul Hierotheos Vlachos „în marea lor pustiire şi lipsă de speranţă oamenii au descoperit psihologia, fiindcă „Bisericile” din Apus au pierdut predania isihastă ortodoxă . În psihologie, sufletul nu este după chipul lui Dumnezeu, ci este o simplă funcţie a trupului. Din această cauză putem considera psihologia o ştiinţă fără suflet” .
Anume din aceste considerente, pentru a nu comite imensa greşeală, Sfîntul Apostol Pavel face o diferenţiere clară între oamenii duhovnici şi ceilalţi (cei trupeşti şi cei sufleteşti): „Iar cuvîntul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvîrşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpînitorilor acestui veac, care sînt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rînduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpînitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei; Ci precum este scris: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.
Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adîncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decît duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decît Duhul lui Dumnezeu. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfînt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti.
Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sînt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni. Căci “Cine a cunoscut gîndul Domnului, ca să-L înveţe pe El?” Noi însă avem gîndul lui Hristos.” ( I Corinteni 2, 4-16).
Pe de altă parte, psihologia se dovedeşte a fi, într-o anumită măsură, folositoare pentru cei care din unele motive încă nu au venit la dreapta credinţă. Lucrul acesta este evident mai ales în domeniul educaţiei. Copilul trebuie să fie educat de mic în mediul societăţii. El trebuie să însuşească limba, cultura, cunoştinţele, precum şi deprinderile acumulate de generaţiile precedente. Adică, felul de comportare umană trebuie asigurat din fragedă copilărie. Aceştia sînt „cei şapte ani de acasă”. Umanizarea copilului, integrarea lui în societatea contemporană şi pregătirea lui pentru viaţă în această societate începe din leagăn. În procesul educativ capitalul este sufletul omenesc. A căuta să conving, să aduc argumente pentru a arăta păcatul şi paguba de a neglija acest capital, mai ales cînd acesta reprezintă viitorul de mîine, ne pare un lucru de prisos, dată fiind evidenţa de sine a faptului.
Factorul timpului, în procesul educativ, ca de altfel orice manifestare a vieţii sufleteşti, este o realitate mai dură decît oţelul. De fapt, acum puţini îşi dau seama care este rolul păstrării curăţiei sufleteşti. Criza morală şi economică se datorează nu numai unor factori pur materiali. Ea se datorează şi şcolii, întrucît aceasta în loc să ţină seama că este un instrument de pregătire a noilor generaţii, pentru viaţa socială a devenit un instrument, care împiedică bunul mers al societăţii.
Şcoala nu mai corespunde rolului său. În acest context unul din „idolii” care stau în calea realizării unui sistem de educaţie morală cu colorit social, în cadrul unei educaţii integrale, este interpretarea unilaterală asociaţionistă şi intelectualistă a sufletului omenesc, ca fiind rezultatul unei asociaţii de fenomene. Constatăm, cu părere de rău, că situaţia din învăţămînt nu s-a îmbunătăţit, ba din contra – s-a înrăutăţit. Criminalitatea infantilă este în creştere pe zi ce trece. Explicaţia este una – educaţia moral-religioasă la ora actuală lipseşte cu desăvîrşire în majoritatea instituţiilor de învăţămînt. De aceea, introducerea unei discipline de învăţămînt obligatorie în domeniul educaţiei moral-religioase este imperativ necesară pentru ieşirea din dezastrul în care se află societatea.
Nici unul din liderii de opinie, ce creează artificial probleme în jurul Ortodoxiei, nu are nici măcar o idee clar definită despre aceasta. Anume ei sînt primii care adoptă extremele, căzînd în mrejele ateismului şi a prozelitismului eretic. Unii îşi dau seama de rătăcirea în care au intrat, dar, fiind constrînşi de împrejurările create, cedează propriilor convingeri eronate, iar alţii se lasă conduşi orbeşte de primii.
Însă, pentru cei care primesc cunoaşterea desăvîrşită, o cunoaştere mediocră este prea puţin însemnată. Părinţii Bisericii socotesc, de exemplu, descoperirile psihologiei neinteresante. Fiind în stare să înţeleagă deosebirea între psihologia antropocentrică şi cea teocentrică, ei cunoşteau foarte bine neajunsurile celei dintîi.
Ortodoxia oferă sufletului exact ce are nevoie pentru o vieţuire în armonie cu toată creaţia lui Dumnezeu. Luînd aminte la firea căzută în păcat, Sfinţii Părinţi au lăsat posterităţii o comoară inestimabilă: Scrierile Patristice. Ei au descris în detalii metodele prin care fiecare om are posibilitatea de a se trata de viciile şi metehnele ce afectează nu numai sufletul, ci şi trupul.
În limbajul de astăzi această ştiinţă este Psiho-terapia Ortodoxă. Şi, dacă se respectă acest tratament potrivit tradiţiei, rezultatul nu se lasă aşteptat. Pornind de la faptul că omul a fost creat „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu (Facere 1,26), adică perfect, se constată originea bolilor – căderea omului în păcat îndemnat fiind de diavol (Facere 3). Prin intermediul experienţei seculare se cunosc caracteristicile, manifestările şi felul în care se produc bolile spirituale. Mai apoi se înfăptuieşte tămăduirea cunoscînd în prealabil condiţiile (postul şi rugăciunea după prescripţiile duhovnicului). Pe o treaptă superioară urmează dobîndirea virtuţilor şi în sfîrşit redobîndirea sănătăţii. Aceste subiecte le vom desfăşura detaliat în următoarele articole dedicate experienţei terapeutice ecclesiale.
Nu ştim din care motive, dar specialiştii în domeniul psihologiei şi al educaţiei, neglijează şi acum experienţa milenară a Bisericii. Este trist că, avînd în Biserica noastră o învăţătură deplină, privitoare la sufletul omului, ţinem şi acceptăm, folosim doar teoriile unor psihologi muritori, în scopul tămăduirii oamenilor care nu mai cunosc predania trezviei .
_______________________
i După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Paris, 1967, p. 95
ii Isihasm – metoda tainica a ascultării interioare
iii Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia Ortodoxă,Bucureşti, 2001, p. 46
iv Trezvie – stare sufletească sau pază a minţii prinintermediul privegherii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu