Stabilirea unei problematici reale legate de evenimentele din Ungheni
Faptul existenţei unor probleme, în sînul instituţiei sociale bisericeşti, a nu a fost contestat niciodată. Încă din primii ani de după întemeierea Bisericii Creştine au apărut factori ce destabilizau buna orînduială bisericească. Una din primele exemplificări ale acestor influenţe se cunoaşte că a fost cazul lui Simon Magul despre care se aminteşte în „Faptelor Apostolilor”: „…era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei … Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip. … Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti. Şi răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis.” (Fapte 8, 9-24).
Faptul existenţei unor probleme, în sînul instituţiei sociale bisericeşti, a nu a fost contestat niciodată. Încă din primii ani de după întemeierea Bisericii Creştine au apărut factori ce destabilizau buna orînduială bisericească. Una din primele exemplificări ale acestor influenţe se cunoaşte că a fost cazul lui Simon Magul despre care se aminteşte în „Faptelor Apostolilor”: „…era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei … Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip. … Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti. Şi răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis.” (Fapte 8, 9-24).
Însă pe parcursul istoriei bisericeşti cazuri de abatere de la normele conduitei creştine transmise prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au fost foarte multe dovadă fiind şi cele şapte Soboare Ecumenice care au fost convocate pentru a stăvili acest flagel din sînul Bisericii reprezentat prin diferite divagări de la Tradiţia Bisericească. Originea acestor abateri în primul rînd a constat într-o insuficientă cunoaştere însăşi a învăţăturii de credinţă asociată unor factori externi care a condus, într-un sfîrşit, la o desprindere a acestora de trupul bisericesc reprezentat de comunitatea creştină de bază. Cei care promovau noile învăţături nu făceau decît să aducă nişte inovaţii, menirea lor fiind să le înlocuiască pe cele tradiţionale.
Schisma din 1054 a fost şi ea cauzată de inovaţiile şi neconcordanţele care au rămas nesoluţionate încă dintr-a doua jumătate a primului mileniu. Astfel particula „filioque” introdusă în Crez şi dogma „primatului papal” nu au fost supuse unei dezbateri comune serioase însă au fost luate de-a lungul timpului mai multe decizii unilaterale. O altă cauză a acestor diferenţieri a fost dictată de interesele conducătorilor statali care doreau să aibă o influenţă cît mai mare asupra poporului şi prin intermediul Bisericii. Armonia dintre Biserică şi Stat, după cum se vede în Istoria Universală, s-a realizat, în direcţia pozitivă pentru popor numai în Orientul Creştin. În Occident însă reacţia populară s-a concretizat prin apariţia protestantismului doctrina căruia a dat naştere ulterior numeroaselor secte care au reeditat greşelile dogmatice ale primelor erezii condamnate de Soboarele Ecumenice. Aceste întruniri ale Sfinţilor Părinţi, de altfel, nici nu au fost şi nici pînă acum nu sînt recunoscute de sectanţi.
Cele mai oribile sînt, însă, curentele din interiorul instituţiei ecclesiale care predispun la erezie. Reprezentaţii acestor curente se caracterizează printr-o neglijare evidentă în primul rînd a prescripţiilor canonice şi într-al doilea rînd al normelor elementare de conduită morală. Spre deosebire de exemplele enumerate mai sus ei nu îşi exprimă public crezul din simplul motiv pentru că relevarea acestuia i-ar priva pe aceştia de influenţă şi venitul financiar.
Evenimentele petrecute la începutul lunii noiembrie la Ungheni scot la iveală o astfel de stare de lucruri. Reiterăm faptul că problematica conflictului de acolo ţine de un alt aspect al viaţii religios-morale care nu a fost încă atins în multitudinea de note, ştiri şi comentarii din mass-media din motivul că specialişti serioşi, în acest domeniu, la noi în ţară, încă lipsesc.
Din acest motiv acuzaţiile din ambele părţi răsună cam identic:
Nerespectarea Canoanelor Bisericii Ortodoxe;
Nerespectarea normelor generale de conduită religios-morală.
Presa a făcut prin notele informative disproporţionate şi aprecierile eronate ca adevărul şi justeţea celor întîmplate la Ungheni să nu fie aflată şi apreciată de public în mod corect. Astfel nici pînă acum nu se ştie exact care este biografia (sau măcar nişte date generale din viaţa) celor trei preoţi locali care s-au răzvrătit împotriva numirii Prea Sfinţitului Petru la catedra episcopală din municipiul Ungheni, în speţă preoţii: Ioan Mutu, Ion Porcescu şi Vladimir Ieşanu. Nu se ştie nimic despre autoritatea morală a acestor preoţi printre creştinii locului şi care sînt convingerile acestora. În plus, nu există, practic, nici o informaţie veridică care ar confirma faptul că aceşti preoţi sînt într-adevăr respectaţi, apreciaţi şi iubiţi de către comunitatea de creştini ortodocşi.
Singurele date care se cunosc sînt acelea că, faţă de alte localităţi, în Ungheni a crescut simţitor numărul şi membrii sectelor neoprotestante şi totalitare. Creşterea numărului de secte se datorează în mare parte unei insuficiente activităţi de catehizare pe tărîm spiritual a populaţiei din localitate. Construcţia unor noi aşa zise „case de rugăciuni” sectante ar fi trebuit să fie, de la început, un semnal de alarmă pentru activul localităţii: primar, preot şi diferiţi funcţionari publici.
Creşterea numărului de membri ale sectelor ţine de activitatea nestingherită a acestor organizaţii. Astfel ştiind de neajunsurile şi problemele, inclusiv spirituale, cu care se confruntă oamenii, sectanţii proliferează idei şi concepţii noi în locul celor care ar fi trebuit să le mărturisească şi să le răspîndească cel care şi-a asumat public în timpul hirotoniei obligaţia slujirii Domnului şi a păstrării unei flacăre vii a credinţei în conştiinţa oamenilor locului.
În astfel de cazuri, orice abatere cît de mică de la normele pe care ar trebui să le respecte preotul sînt abil speculate de către liderii sectanţilor. Astfel responsabili pentru dezastrul din localitate sînt în primul rînd feţe bisericeşti care fiind delegaţii de către ierarhul care i-a hirotonit în comunitatea respectivă (şi nu aleşi de către comunitate) nu-şi îndeplinesc misiunea saccerdotală (slujire Domnului şi oamenilor) înmînată acestora.
Al doilea indiciu ar fi prezenţa pe lîngă biserica „Sfîntul Alexandru Nevski” din Ungheni al unor localuri de agrement care însăşi prin prezenţa lor acolo induc o impresie negativă referitor la climatul moral nu numai din localitate ci şi din nemijlocita apropiere a localului ecclesial. Cu atît mai mult această stare se accentuează cînd aflăm că proprietarul acestor cîrciume este însuşi un „slujitor al altarului”. Pe lîngă faptul că autoritatea preoţilor încă demult este stricată de astfel de imagini urîte din conştiinţa populară, parohul bisericii îndrăzneşte, încă, a se îndreptăţi şi a-şi afirma justeţea amplasării lor prin nevoi de ordin material.
Se mai cunoaşte faptul că proprietarii acestor localuri de agrement sînt şi administratorii unei reţele de rutiere care circulă pe străzile municipiului Ungheni. Afacerile acestor „slujitori ai altarului” se transformă pe loc într-un business foarte profitabil din moment ce, pe lîngă jertfele aduse de enoriaşi, ei mai dispun de mai multe surse de venit. Independent de singura activitate (pe tărîm spiritual) pe care ar trebui s-o aibă un adevărat preot aceştia cumulează un set de preocupări de prisos sufletului ce-i face pe duşmanii credinţei să-i convingă, pe deplin argumentat, pe unii creştini mai slabi cu duhul să cedeze ispitei de a trece la o altă denominaţiune care le promite, de pildă, o viaţă fericită de aici de pe pămînt.
Rîndurile sectanţilor se completează, în cea mai mare parte, anume de oameni care au fost, în vreun fel, dezamăgiţi de cei care ar trebui să fie, pentru ei, un exemplu şi nu numai nişte „manechine vii”. Ne dăm seama ce ar putea gîndi o mamă sau un tată despre copilul său care vine beat, într-un tîrziu, de la barul de lîngă biserica din oraş proprietarul căruia este însăşi parohul locaşului de cult. Toate aceste lucruri merg numai în defavoarea imaginii Bisericii Ortodoxe.
Pentru a eradica aceste neajunsuri din sînul Bisericii Sfinţii Părinţi au întocmit nişte norme care ar reglementa relaţiile în interiorul comunităţilor creştine. Astfel începînd chiar cu canonul 6 Apostolic se spune: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească ( să se oprească din preoţie)”, să nu dea „giruri” sau garanţii (canonul 20 apostolic) ci „să se hărăzească (dedice) nevoilor bisericeşti” (canonul 81 apostolic) pentru că nu poate să ţie: „dregătoria …de stat şi cîrmuirea preoţească”. Iar canonul 3 al Sinodului IV de de la Calcedon (451) prevede: „…de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul să nu ia în arendă averi, nici să nu se vîre (amestece) pe sine în chivernisirea (administrarea) lucrurilor lumeşti, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia (administrarea) de neînlăturat (obligatorie) a nevîrstnicilor (minorilor) sau dacă episcopul cetăţii l-ar rîndui să poarte grija lucrurilor bisericeşti sau a orfanilor sau văduvelor neajutorate sau a persoanelor care mai ales au trebuinţă de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce cele orînduite (hotărîte), unul ca acela să se supună pedepselor bisericii.”
Rezolvarea acestui diferend ţine exclusiv de Canoanele Bisericii Ortodoxe. Sfinţii Părinţi au spus că atît timp cît instituţia bisericească îşi poate soluţiona problemele prin metode ecclesiale Aceasta continuă să existe ca un Organism Divino-Uman.
http://mihaildohot.wordpress.com/2009/02/15/%E2%80%9Evoi-zidi-biserica-mea-si-portile-iadului-nu-o-vor-birui%E2%80%9D-%E2%80%93-iv/
Presa a făcut prin notele informative disproporţionate şi aprecierile eronate ca adevărul şi justeţea celor întîmplate la Ungheni să nu fie aflată şi apreciată de public în mod corect. Astfel nici pînă acum nu se ştie exact care este biografia (sau măcar nişte date generale din viaţa) celor trei preoţi locali care s-au răzvrătit împotriva numirii Prea Sfinţitului Petru la catedra episcopală din municipiul Ungheni, în speţă preoţii: Ioan Mutu, Ion Porcescu şi Vladimir Ieşanu. Nu se ştie nimic despre autoritatea morală a acestor preoţi printre creştinii locului şi care sînt convingerile acestora. În plus, nu există, practic, nici o informaţie veridică care ar confirma faptul că aceşti preoţi sînt într-adevăr respectaţi, apreciaţi şi iubiţi de către comunitatea de creştini ortodocşi.
Singurele date care se cunosc sînt acelea că, faţă de alte localităţi, în Ungheni a crescut simţitor numărul şi membrii sectelor neoprotestante şi totalitare. Creşterea numărului de secte se datorează în mare parte unei insuficiente activităţi de catehizare pe tărîm spiritual a populaţiei din localitate. Construcţia unor noi aşa zise „case de rugăciuni” sectante ar fi trebuit să fie, de la început, un semnal de alarmă pentru activul localităţii: primar, preot şi diferiţi funcţionari publici.
Creşterea numărului de membri ale sectelor ţine de activitatea nestingherită a acestor organizaţii. Astfel ştiind de neajunsurile şi problemele, inclusiv spirituale, cu care se confruntă oamenii, sectanţii proliferează idei şi concepţii noi în locul celor care ar fi trebuit să le mărturisească şi să le răspîndească cel care şi-a asumat public în timpul hirotoniei obligaţia slujirii Domnului şi a păstrării unei flacăre vii a credinţei în conştiinţa oamenilor locului.
În astfel de cazuri, orice abatere cît de mică de la normele pe care ar trebui să le respecte preotul sînt abil speculate de către liderii sectanţilor. Astfel responsabili pentru dezastrul din localitate sînt în primul rînd feţe bisericeşti care fiind delegaţii de către ierarhul care i-a hirotonit în comunitatea respectivă (şi nu aleşi de către comunitate) nu-şi îndeplinesc misiunea saccerdotală (slujire Domnului şi oamenilor) înmînată acestora.
Al doilea indiciu ar fi prezenţa pe lîngă biserica „Sfîntul Alexandru Nevski” din Ungheni al unor localuri de agrement care însăşi prin prezenţa lor acolo induc o impresie negativă referitor la climatul moral nu numai din localitate ci şi din nemijlocita apropiere a localului ecclesial. Cu atît mai mult această stare se accentuează cînd aflăm că proprietarul acestor cîrciume este însuşi un „slujitor al altarului”. Pe lîngă faptul că autoritatea preoţilor încă demult este stricată de astfel de imagini urîte din conştiinţa populară, parohul bisericii îndrăzneşte, încă, a se îndreptăţi şi a-şi afirma justeţea amplasării lor prin nevoi de ordin material.
Se mai cunoaşte faptul că proprietarii acestor localuri de agrement sînt şi administratorii unei reţele de rutiere care circulă pe străzile municipiului Ungheni. Afacerile acestor „slujitori ai altarului” se transformă pe loc într-un business foarte profitabil din moment ce, pe lîngă jertfele aduse de enoriaşi, ei mai dispun de mai multe surse de venit. Independent de singura activitate (pe tărîm spiritual) pe care ar trebui s-o aibă un adevărat preot aceştia cumulează un set de preocupări de prisos sufletului ce-i face pe duşmanii credinţei să-i convingă, pe deplin argumentat, pe unii creştini mai slabi cu duhul să cedeze ispitei de a trece la o altă denominaţiune care le promite, de pildă, o viaţă fericită de aici de pe pămînt.
Rîndurile sectanţilor se completează, în cea mai mare parte, anume de oameni care au fost, în vreun fel, dezamăgiţi de cei care ar trebui să fie, pentru ei, un exemplu şi nu numai nişte „manechine vii”. Ne dăm seama ce ar putea gîndi o mamă sau un tată despre copilul său care vine beat, într-un tîrziu, de la barul de lîngă biserica din oraş proprietarul căruia este însăşi parohul locaşului de cult. Toate aceste lucruri merg numai în defavoarea imaginii Bisericii Ortodoxe.
Pentru a eradica aceste neajunsuri din sînul Bisericii Sfinţii Părinţi au întocmit nişte norme care ar reglementa relaţiile în interiorul comunităţilor creştine. Astfel începînd chiar cu canonul 6 Apostolic se spune: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească ( să se oprească din preoţie)”, să nu dea „giruri” sau garanţii (canonul 20 apostolic) ci „să se hărăzească (dedice) nevoilor bisericeşti” (canonul 81 apostolic) pentru că nu poate să ţie: „dregătoria …de stat şi cîrmuirea preoţească”. Iar canonul 3 al Sinodului IV de de la Calcedon (451) prevede: „…de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul să nu ia în arendă averi, nici să nu se vîre (amestece) pe sine în chivernisirea (administrarea) lucrurilor lumeşti, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia (administrarea) de neînlăturat (obligatorie) a nevîrstnicilor (minorilor) sau dacă episcopul cetăţii l-ar rîndui să poarte grija lucrurilor bisericeşti sau a orfanilor sau văduvelor neajutorate sau a persoanelor care mai ales au trebuinţă de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce cele orînduite (hotărîte), unul ca acela să se supună pedepselor bisericii.”
Rezolvarea acestui diferend ţine exclusiv de Canoanele Bisericii Ortodoxe. Sfinţii Părinţi au spus că atît timp cît instituţia bisericească îşi poate soluţiona problemele prin metode ecclesiale Aceasta continuă să existe ca un Organism Divino-Uman.
http://mihaildohot.wordpress.com/2009/02/15/%E2%80%9Evoi-zidi-biserica-mea-si-portile-iadului-nu-o-vor-birui%E2%80%9D-%E2%80%93-iv/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu