Anume în aceste momente de grea cumpănă, unii indivizi, din cadrul instituţiei bisericeşti se dedau la acţiuni ce contravin aşezămîntului Sfinţilor Părinţi. Prin aceste acţiuni se aduce un prejudiciu substanţial imaginii Bisericii Ortodoxe nu numai în România dar şi în întreaga lume. Astfel, în unele biserici, slujitorii altarului intenţionat scurtează sau modifică slujbele după bunul lor plac, încălcînd canonul 18 (care prevede că „vecernia trebuie să se facă întotdeauna”) sau canonul 29 (privind cinstirea Duminicii) al Sinodului al cincilea local din Laodiceea (343)[1]. Aceast fenomen se explică prin pătrunderea în interiorul societăţii noastre unor concepţii străine Ortodoxiei. Avem în vedere domeniul strict liturgic al respectării prescripţiilor bisericeşti.
În continuare vă vom prezenta doar un singur exemplu de incompetenţă pastorală. Este cazul mănăstirii Suceviţa unde, în ciuda interdicţiilor canonice, se oficiază slujbe contrare scopului şi existenţei unei mănăstiri. Astfel în seara zilei de sîmbătă, 9 iulie 2005, s-a oficiat de către părintele Constantin Diaconaşu (preot de mir de la Spitalul Judeţean; Suceava) slujba de cununie a doi tineri: Ovidiu şi Nicoleta. La prima vedere, pentru un necunoscător, acest lucru pare a fi normal. Însă, dacă stăm să cercetăm mai atent, constatăm abateri grave de la pravila (dreptul) ortodoxă.
Istoria bisericească consemnează faptul că mănăstirile s-au format odată cu legalizarea cultului creştin în Imperiul Roman. O mare parte din creştinii care se ascundeau în locuri greu accesibile, ca urmare a prigoanei stîrnite de împăraţii păgîni, au decis ca să continue viaţa ascetică departe de ispitele lumii. Ei erau numiţi pustnici sau monahi pentru că duceau o viaţă de singurătate (necăsătoriţi) în post şi rugăciune. Ceilalţi creştini (avînd obligaţii de întreţinere a familiei) erau reuniţi în cadrul comunităţilor parohiale din satele şi oraşele fiecărei unităţi administrative statale.
Deosebirea în modul de viaţă adoptat de aceste două categorii de credincioşi s-a răsfrînt neesenţial, dar vizibil şi asupra practicii liturgice. În bisericile mănăstireşti „cele şapte laude”, adică slujbele bisericeşti se practică încontinuu (şi zi şi noapte) pe cînd în cele „de mir” (de la oraşe şi sate) în mare parte acestea se ţin doar în ajunul şi în timpul sărbătorilor. De asemenea pe lîngă acestea există şi alte particularităţi, bunăoară, în cazul trebuinţelor în mănăstiri se face tunderea în monahism prin rostirea voturilor monahale (castitate, sărăcie şi ascultare necondiţionată), iar în bisericile „de mir” preotul este dator să deservească creştinii la botezuri şi cununii. Aceste sfinte Taine la mănăstiri, în contextul în care acolo trăiesc oameni care au depus votul celibatului, nu se oficiază pentru a nu tulbura ordinea şi liniştea comuniţăţii.
În ce priveşte practica cununiei de sîmbătă seară, în timpul vecerniei, este o inovaţie pur apuseană cu reminiscenţe ale unor erezii iudaizante ale primelor veacuri. Săvîrşitorii cununiei sînt socotiţi înşişi mirii accentuîndu-se importanţa consimţămîntului lor ca element esenţial al validiţăţii căsătoriei în defavoarea binecuvîntării Domnului rostită de preot. Prezenţa preotului după doctrina consacrată în Biserica Romano-Catolică la sinodul Tridentin (1545-1563), nu are un rol activ; preotul este socotit un martor spectator – „ testis spectabilis”. Acţiunile prin care se defaimă taina cununiei, sînt condamnate la sinodul al treilea local de la Gangra prin canoanele 1, 9, 10, 14 ( referindu-se exact la limita între celibat şi căsătorie). Astfel căsătoriilor nelegiuite nu se binecuvintează – neprimind harul Duhului Sfînt (canonul 11 al lui Timotei Alexandrinul †385) şi sînt declarate invalide canonic (canonul 13 al lui Teofil al Alexandriei †412).
Pe de altă parte este clar că Ziua liturgica este o moştenire din tradiţia cultică iudaica de socotire a timpului. Conform textului biblic, zilele creaţiei sînt numărate începînd cu seara şi continuînd cu dimineaţa – „Şi a fost seara şi a fost dimineaţă: ziua întîi.” „Şi a fost seara şi a fost dimineaţă: ziua a doua” ş.a.m.d. (Facerea 1, 5 şi 8). Dar după importanţa lor, deosebirea este esenţială zilele liturgice se împart în zile de rînd (lucrătoare), cele mai numeroase, şi zile de sărbătoare, mai puţine, dar mai importante d.p.d.v. religios: iudeii serbează „sabatul” – cea dea şaptea zi a creaţiei (în zi de sîmbătă), iar noi creştinii ortodocşi prăznuim în fiecare duminică Învierea Domnului.
Astfel de multe ori inconştient, iar pentru slujitorii altarului, din păcate, conştient este încălcat canonul 70 Apostolic în care se spune foarte clar: „dacă vreun episcop sau presbiter (preot) sau diacon, sau oricare din catalogul (rîndul) clericilor, ar posti cu iudeii, sau ar prăznui sărbătorile cu ei … să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească”. Iar canonul 37 al Sinodului al cincilea din Laodiceea (343) confirmă că „nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici … nici a serba împreună cu ei”. Iar cine permite cununia de sîmbătă seara cade sub incidenţa canonului 61 al Sinodului al optulea local de la Cartagina (419) care prevede mutarea „zilor rînduite pentru … spectacole şi jocuri… cînd s-ar nimeri să cadă pe zile de sărbători ale creştinilor” pentru că nici „călătoria fără nevoie … nu se cuvine”.
La întebarea pusă pe rînd părintelui Constantin Diaconaşu şi unei maici de ce în locul vecerniei se săvîrşeşte (în biserica principală a mănăstirii) o cununie, am primit răspunsul că aceasta se oficiază „ cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitul PIMEN” Arhiepiscop al Suceavei şi Rădăuţilor. Din modul cum a fost dat răspunsul s-a lăsat să se înţelegă că atît preotul cît şi membrii comunităţii monahale ştiu că oficierea cununiei sîmbătă în timpul rezervat vecerniei şi în mănăstire este o abatere canonică gravă însă binecuvîntarea Întîi Stătătorului îi absolvă de orice păcat.
Sfîntul Vasilie cel Mare în al său „Dreptar” zice: “cît este de grozav cînd ne dăm seama că în puterea noastră stă să ocolim prilejurile de sminteală al fratelui, aceasta ne-o arată şi porunca lui Dumnezeu Care îndeobşte opreşte orice sminteală şi zice “Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” ( Matei 18, 10). Dar şi apostolul mărturiseşte într-un loc zicînd: “Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos.” ( I Corinteni 8, 12). Şi acum, dovedit fiind cît de straşnic a sminti pe un frate cu mijloace ce stau în voia noastră, ce să mai spunem de cei care smintesc prin faptul că săvîrşesc şi grăbesc cele ce-s oprite? Şi mai ales cînd se dovedeşte că cel ce face sminteală îşi dă seama de toate ori cînd el este chiar în tagma sfinţită? Unul ca acesta trebuie să fie pildă şi dreptar pentru alţii, iar dacă el a nesocotit cît de puţin din cele ce s-au scrisori a săvîrşit fapte oprite ori n-a îndeplinit ce i se poruncea ori îndeobşte a tăcut despre unele ca acestea, atunci el se supune la o judecată ca aceasta, ce s-a zis: “cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sîngele lui din mîna ta.” ( Iezechiel 3, 18).” [2]
Am vrea să credem că binecuvîntarea arhierească a fost interpretată intenţionat greşit de cei care vor să transforme credinţa strămoşească într-o afacere profitabilă şi că Înalt Prea Sfinţitul care poartă numele unui mare avvă (părinte) a monahismului, cu o bogată experienţă în stăreţie (Mănăstirea Putna, Mănăstirea Sf.Ioan cel Nou, Suceava şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor de-a lungul anilor 1957-1982) va remedia acest caz. Sperăm că situaţia să se redreseze nu numai în mănăstirea Suceviţa dar şi în întreaga ţară.
_____________________
[1] toate referinţele la canoanele bisericeşti sunt luate din Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi Comentarii”, Ed. POLSIB, Sibiu, 1993.
[2] „Rînduielile vieţii monahale” clegere alcătuită de Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 268.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu