Chiar din momentul în care Mîntuitorul şi-a început activitatea Sa publică primele cuvinte pe care le-a rostit au fost: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 4, 17). Astfel relaţia dintre pocăinţă şi dobîndirea împărăţiei cerurilor a devenit esenţială. Recunoaşterea sinceră a vinovăţiei personale care se naşte din conştientizarea prezenţei păcatului constituie primul pas spre o pocăinţă, am putea zice, autentică dar nu şi suficientă. Singurul care este în drept a judeca despre veridicitatea pocăinţei personale este Însuşi Dumnezeu. Iată de ce avva Sisoe cel Mare chiar şi pe patul de moarte zicea că n-are nici măcar conştiinţa de a fi început să se pocăiască ( Patericul Egiptean).
Pocăinţa ne deschide noi orizonturi în gîndirea eshatologică[1] personală: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.” (Romani 5, 12). Astfel moartea nu mai este socotită într-atît de înspăimîntătoare ci este primită ca şi o curăţire de păcat pentru că „amintirea morţii se preschimbă în amintirea lui Dumnezeu” (Olivier Clement).
Adevărata pocăinţă, spun Sfinţii Părinţi, este un lucru destul de dificil. Pe parcursul întregii vieţi omul este urmărit de nenumărate ispite care pot, în orice moment, să-l devieze de la calea cea dreaptă a pocăinţei sincere faţă de Dumnezeu. Una dintre cele mai mari piedici este mîndria. Acest păcat face ca tot efortul de o viaţă să fie redus, într-o clipă la nimic schimbînd cu locurile simţul autentic al căinţei cu o manifestare exterioară. Fiind antrenaţi în chestiuni lumeşti, celor robiţi de orgoliu le este foarte greu să identifice în sine acele intenţii sau fapte care le-ar putea caracteriza a fi păcate. Prin urmare, dispare şi pocăinţa.
O altă piedică în calea pocăinţei este deznădejdea. „Nici o arma a diavolului nu-i atît de tare ca deznădejdea. Diavolul nu se bucură atîta cînd păcătuim, cît se bucură cînd deznădăjduim.” zice Sfîntul Ioan Gură de Aur („Despre Pocăinţă”). Deznădejdea este periculoasă din cauză că îl dezarmează complet pe om în faţa primejdiei pe care îl prezintă păcatul, iar în schimb nu-i oferă acestuia nimic în afară de gînduri negre. Disperarea poate duce la acţiuni ce culminează de multe ori cu sinuciderea. Iată de ce, în Ortodoxie, deznădejdea este un păcat grav.
Negarea necesităţii pocăinţei închide automat calea spre mîntuire. Cei care nu simt necesitatea pocăinţei, în realitate, nici nu cred în ea. După Sfîntul Andrei Criteanul în această stare omul devine propriul său idol. Orice responsabilitate personală se diminuează simţitor pînă la pierderea acestui simţ. Unii ca aceştia atinşi fiind de vreun viciu încep să îl şi promoveze. A aminti unei astfel de persoane despre moarte ajunge să fie perceput ca un înjuriu. Sfîntul Ioan Gură de Aur ne spune în acest sens:„Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele”. Ei nu conştientizează faptul că într-un sfîrşit toţi vor trebui să dea un răspuns pentru faptele săvîrşite pe parcursul vieţii.
Un alt aspect, la fel de important, este căinţa, la modul practic, săvîrşită prin înfrînare şi post. Dar în zadar este orice efort de înfrînare trupească dacă nu se tinde păstrarea conştiinţei păcatului. „Conştiinţa necesităţii ajutorului lui Hristos trebuie însoţită de conştiinţa păcatului nostru şi a neputinţei ce ne vine din această cauză de-a suporta Crucea. „Port Crucea pentru că sînt sănătos, dar o pot suporta cerînd ajutorul Lui Hristos – El o suportă pentru mine. Numai aşa îmi este de folos Crucea, nefiind învins de păcatul încrederii în mine şi de neputinţa de-a o purta pînă la capăt.” (Filocalia XII). Însuşi Mîntuitorul ne învaţă: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia.” (Matei 5, 3-4). În această ordine de idei, postul pentru cei lipsiţi de această conştiinţă este doar o închinare trupului.
Cea mai importantă particularitate în lucrarea pocăinţei, pe lîngă cele descrise mai sus, este rugăciunea. Aceasta ne apropie de Dumnezeu şi ne ajută să trecem peste toate obstacolele şi cursele întinse de diavol. Rugăciunea este cel mai puternic medicament administrat împotriva bolii păcatului de la care ni se trage şi moartea. Sfîntul Efrem Sirul, în secolul IV, a compus una din cele mai frumoase rugăciuni de pocăinţă care se rosteşte în timpul Postului Mare. În ea se cuprinde pe scurt întrega esenţă a pocăinţei adevărate:
„Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie;
Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie robului Tău.
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor.
Amin.”
Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie robului Tău.
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor.
Amin.”
Actul pocăinţei face parte, după cum se vede, dintr-o psihoterapie ortodoxă. Omul se curăţă de păcat şi treptat revine la starea sa iniţială de nepătimire. Acesta este obiectivul fiecărui creştin care tinde spre mîntuire. Postul, prin înfrînare de la consumul de alimente, este un ajutor pentru cel ce se luptă cu pornirile trupeşti. Precum medicamentele sînt prescrise de doctori tot aşa şi pocăinţa (cu ajutorul rugăciunii şi a unui minim efort personal credinţă) este, dacă putem spune, supravegheată, în cadrul Bisericii Ortodoxe, de preoţii duhovnici care au grijă de sănătatea sufletească a omului. Nu fiecărui îi este dat să înţeleagă acest lucru de aceea Sfinţii Părinţi numesc pocăinţa – o Taină Sfîntă. Deosebit de greu le este să înţeleagă acest lucru mai ales sectanţilor care fiind rupţi de la Trupul eclesial interpretează greşit Sfînta Scriptură şi îşi zic deja „pocăiţi”, „iluminaţi”, „sfinţi” sau în multe alte feluri, nemaivorbind de cei care nu au nimic în comun cu Biserica.
Sfînta Taină a Pocăinţei este legată indisolubil de Spovedanie care se face în prezenţa preotului şi în chip nevăzut în faţa lui Dumnezeu. Spovedania se poate oficia oricînd credinciosul simte că sufletul său este apăsat de păcate. Slujitorul Altarului îndeplineşte rolul unui martor care în acelaşi timp are grijă de cei ce vin la el după un sfat sau după un cuvînt de învăţătură. Feţele bisericeşti mai sînt responsabile de creşterea spirituală credinciosului de aceea fiecare din ei este obligat să aibă minime studii în domeniul teologiei.
De asemenea pocăinţa sinceră, după învăţătura Bisericii este primită pe tot parcursul vieţii, chiar şi pe patul de moarte. Tîlharul care era crucificat a primit asigurarea Mîntuitorului că va intra în Împărăţia cerurilor după ce s-a pocăit în ultimile clipe ale vieţii.
Să nu deznădăjduim, deci, în aceste ultime săptămîni ale Postului Mare, să avem credinţă lepădîndu-ne de orice păcat şi curăţindu-ne de orice boală sufletească pentru a întîlni cu bucurie duhovnicească Învierea Domnului.
___________________
[1] Eshatologie – în sens restrîns, concepţie referitor la soarta finală a omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu