MIRACOLUL POGORÎRII LUMINII SFINTE LA MORMÎNTUL DOMNULUI DIN IERUSALIM

Lumina de la Sfîntul Mormînt este atestată istoric din veacul II

1. În fiecare an, timp de secole în ziua ce precede Sfintele Paşti în locul unde a fost pus Trupul Mîntuitorului are loc o minune sau alfel zis un fenomen inexplicabil din punctul de vedere ştiinţific – apariţia unei Lumini nematerialnice nebişnuite.

În istoriografia bisericească apariţia Luminii Sfinte la Mormîntul Domnului nostru Iisus Hristos din Ierusalim este atestată prima dată la Eusebiu de Cezareea († 340), care istoriseşte un caz petrecut în vremea patriarhului Narchisse (sec. II). De Paşti în candela care se afla în interiorul mormîntului, din cauza lipsei de ulei, s-a turnat apă din izvorul Siloamului. Îndată candela a fost aprinsă „de un foc ceresc” şi a ars în timpul întregii slujbe pascale.

PLANETA LUI TĂNASE

Societatea noastră se află într-un dramatic proces de decădere moral-spirituală. Acest lucru se caracterizează prin pătrunderea în societatea noastră a unor elemente nocive şi degradante mai ales pentru tînăra generaţie. Pînă şi intelectualitatea noastră şi-a pierdut orice principiu moral-religios. De aceea elitele şi cei ce le susţin suferă de o boală spirituală acută – cea a lipsei de credinţă. Foarte puţini îşi dau seama cu adevărat că asistă la un război modern – cel al informaţiilor – în care arma predilectă este mass-media. Scopul acestui război este îndepărtarea oamenilor de la adevărata credinţă. Acest lucru se remarcă cel mai uşor în publicaţiile săptămînale. Să luăm de exemplu Timpul.

În editorialul de vineri, 8 aprilie, intitulat „Jefuitorii de iluzii”, Constantin Tănase, ca de obicei, vrea să ne dea încă o lecţie de etică politică dar şi de “moralitate proeuropeană”. Nu ştim, însă, pe cît este de familiarizat autorul articolului “Dumnezeu e comunist” cu ultima expresie, avînd în vedere limbajul de mahala cu care îi „freacă” (vorba dumisale) pe toţi. După ce a descris opoziţia în culori galben-oranj domnul Tănase îi vede pe toţi “negri, cocoşaţi şi lacomi” şi nici pe cititorii săi nu-i iartă. S-ar părea că prea des se uită domnia sa în oglinda editorială a publicaţiei.

POCĂINŢA SINCERĂ – MEDICAMENT ÎMPOTRIVA PĂCATULUI

Fiind trecuţi, deja, de mijlocul Postului Sfintelor Paşti este necesar de a aminti scopul pentru care noi îl ţinem. Multă lume este obişnuită să creadă că posturile de peste an nu semnifică decît abstinenţă de la unele mîncăruri şi băuturi alcoolice. Aceasta, însă, este doar o simplă reminiscenţă văzută a întregului proces de curăţire trupească şi sufletească de plăgile păcatului. Rolul central în orice post îl joacă pocăinţa şi recunoaşterea faţă de Dumnezeu a neputinţei omeneşti şi implicit cerîndu-I ajutorul.

Chiar din momentul în care Mîntuitorul şi-a început activitatea Sa publică primele cuvinte pe care le-a rostit au fost: „Pocăiţi-vă, căci  s-a  apropiat  împărăţia  cerurilor.” (Matei 4, 17). Astfel relaţia dintre pocăinţă şi dobîndirea împărăţiei cerurilor a devenit esenţială. Recunoaşterea sinceră a vinovăţiei personale care se naşte din conştientizarea prezenţei păcatului constituie primul pas spre o pocăinţă, am putea zice, autentică dar nu şi suficientă. Singurul care este în drept a judeca despre veridicitatea pocăinţei personale este Însuşi Dumnezeu. Iată de ce avva Sisoe cel Mare chiar şi pe patul de moarte zicea că n-are nici măcar conştiinţa de a fi început să se pocăiască ( Patericul Egiptean).

MANCURȚII VREMURILOR NOI

S-a atins de mai multe ori tema mancurtismului la noi în ţară. Într-adevăr este şi aceasta o problemă acută a societăţii. Depinde, însă, din ce unghi o privim. Interpretările termenului „mancurt”diferă de la un caz la altul fiindu-i ataşate caracteristici diferite. Personalităţile politice înclină să numească mancurţi pe cei plecaţi din ţară. Ziariştii, publiciştii şi editorialiştii,însă, îi caracterizează, din contra, pe primii cu acest apelativ. Opinia publică rămîne, ca de obicei, fără nici o viziune reală: care este dimensiunea reală a fenomenului numit „mancurtism”, şi cum se caracterizează acesta la noi în ţară. De fapt, din cauza problemelor cu care se confruntă, omul de rînd nici nu mai are timp de a se mai gîndi la caracteristica aceastei manifestări distructive.

ABATERILE CANONICE: LUCRURI CARE NECESITĂ CONCRETIZARE

De la început, este necesar de a menţiona faptul că cei neavizaţi în chestiuni de natură ecclesială nu trebuie să se ocupe cu probleme ce ţin de un domeniu strict teologic cu atît mai mult cei depărtaţi de Biserica Ortodoxă: sectanţii, jurnaliştii care nu au o pregătire teologică sau demagogii din domeniul politic. Cel mult, aceştia pot să-şi exprime părerea, dar nu într-un mod brutal, ce seamănă adesea cu atacuri la persoană, precum face domnul Andrei Vartic, într-un articol din recentul număr al săptămînalului „Timpul”, şi de alţi experţi în domeniul calomniei, de o decadă bună de ani.

Precum la finisarea unui diamant se apelează la giuvaiergiu şi nu la un miner, în subteran lucrează minerul şi nu bijutierul. Sînt lucruri care necesită maximă seriozitate, fineţe şi atenţie din partea celor ce îndrăznesc să se expună pe marginea acestor subiecte. Să explicăm cîteva lucruri stimabilului Andrei Vartic.

“TRĂIEŞTE-ŢI CLIPA” – UN MEMENTO MORI ÎN STIL NEW AGE

Secolul XX stă, incontestabil, sub semnul nebuniei omeneşti. Nenumăratele conflicte, care au culminat cu cele două războaie mondiale şi după aceasta cu un Război Rece, s-au soldat cu un număr enorm de jertfe omeneşti. Suferinţa umană a căpătat cote maxime. Genocidul, ca o formă alterată a gîndirii politice, a completat prin boli incurabile şi foamete numărul victimelor celui mai sîngeros dintre secole.

Explicaţia acestui fenomen este una simplă: oamenii şi-au întors cugetul de la Dumnezeu – au devenit nişte renegaţi. Credinţa – cel mai imporant lucru din sufletul omului – a secat. Astfel viaţa fără Dumnezeu a început să nu mai aibă sens. Treptat, oamenii, au început, să piardă înţelesul sensului vieţii – comuniunea cu Dumnezeu. Atitudinea arogantă faţă de darul cel mai de seamă al omului şi anume viaţa a început treptat să îl ducă la pieire.

MARTIRIUL SFINTILOR 40 DE MUCENICI – EXEMPLU DE CREDINTA PENTRU POSTERITATE

O sărbătoare cu o bogată rezonanţă culturală la români este pomenirea martiriului pentru credinţă a 40 de ostaşi romani în timpul domniei împăratului păgîn Liciniu (308-324). Tradiţia bisericească ne relatează că la începutul primăverii anului 320, în cetatea armeană Sebastia, 40 de ostaşi de sub comanda lui Agricola – conducătorul oştirii romane din acele locuri, au refuzat să se închine şi să jertfească idolilor. La început Agricola a aflat numai de trei dintre soldaţii săi sînt creştini şi anume: Chirion, Candid şi Domnos. Mai apoi, cînd a impus pe ostaşii din subordine să jertfească zeităţilor romane, s-a aflat numărul real al creştinilor din armata sa. Refuzînd categoric promisiunile bogate cu toţii au fost închişi în temniţă.

După ce au stat în detenţie timp de şapte zile, în cetatea Sevastiei a sosit Lisie – un alt mare persecutor al creştinilor, împreună cu care au încercat din nou să-i convingă pe cei 40 de soldaţi creştini să se închine idolilor păgăni. Însă, şi această încercare a rămas fără nici un rezultat. Atunci Agricola şi Lisie au ordonat slujitorilor idoleşti să arunce asupra sfinţilor cu pietre, aruncînd însă nimereau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Atunci Agricola, după cum zice tradiţia, a apucat şi el o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; însă piatra, din contra, l-a lovit în faţă.