„OILE” CARE … URLĂ

La începutul anului 2005 la editura „Cartier” din Chişinău a ieşit la lumină, în traducere (din italiană de Al. Cistelecan), cartea doctorului în teologie, Michelina Tenace „Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice.” Cartea se vrea a fi o sinteză a Ortodoxiei, văzută dintr-o perspectivă catolică contemporană cu viziuni reformate. Deşi scopul, exprimat în primele rînduri ale lucrării, este eliminarea diferenţelor de concepţie şi de înţelegere între teologia catolică şi cea ortodoxă, autoarea tinde să impună cititorului modul de gîndire occidental, chiar prin limbajul cu care se exprimă (din păcate traducerea în română accentuează acest aspect).

Problema limbajului folosit în teologie este una de primă importanţă. De-a lungul timpului acesta a fost cauza multor conflicte interconfesionale. Dacă reducem problema la aspectul exclusiv formal, fără a atrage atenţia la fond, riscăm să complicăm starea şi aşa încordată în care se află relaţiile din interiorul Bisericii Luptătoare (comunitatea bisericească văzută). În acest sens atitudinea doamnei Tenace şi a traducătorului, care a evitat intenţionat modificarea termenilor cu o puternică încărcătură de prozelitism este, după cum vom vedea mai jos, duplicitară şi chiar scandaloasă.

SOCIETATEA MOLDOVENEASCĂ ÎN BĂTAIA DECULTURALIZĂRII – I

Evoluţia social politică în ţara noastră ia, uneori, o turnură ciudată. La mijloc se situează, din nou, viaţa religioasă a populaţiei din stînga Prutului. Unii ar putea obiecta la aceasta, dar evenimentele din ultima vreme tind să ne confirme afirmaţia.

De la bun început, trebuie să spunem că marea majoritate a personalităţilor din ţară care se expun în public vis-a-vis de evenimentele ce au tangenţă cu viaţa religioasă habar nu au ce înseamnă acesta viaţă pentru un simplu orăşean sau ţăran care la ultimul recensămînt s-a declarat ortodox. Este scandalos faptul că fiecare nerod care nici măcar nu ştie ce este Liturghie să-şi expună de la tribuna publicaţiilor moldoveneşti fel de fel de elucubraţii cu privire la Ortodoxie.

ASPECTE NECUNOSCUTE ALE VIEŢII BISERICEŞTI ŞI NAŢIONALE ÎN PERIOADA OCUPAŢIEI ŢARISTE (1812-1918) – I -

„De multe ori biruiţi, de multe ori supuşi dară niciodată abătuţi pînă la pămînt şi deznădăjduiţi, îi vedem (pe înaintaşi – n. a.) folosindu-se de tot prilejul de la 1366 şi pînă la 1688, stînd de-a pururea în luptă. Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Şerban Cantacuzino au fost mai ales neîmpăcaţi duşmani ai sectanţilor lui Mahomed apărînd cu sîngele lor Sfînta Cruce.”

Astfel, Mihail Kogălniceanu, ţinîndu-şi cuvîntarea la deschiderea cursului de Istorie Naţională a Academiei Mihăilene din 24 noiembrie 1843, le amintea tinerilor studenţi despre faptele glorioase ale străbunilor. Dincoace de Prut această comoară păstrată cu sfinţenie de-a lungul secolelor, avea să strălucească după mult timp şi suferinţă. În primul rînd prin credinţa ortodoxă şi într-al doilea rînd prin patriotism care, luate împreună, formează însăşi temelia Unităţii naţionale a românilor.

DESPRE ORIENTAREA POLITICĂ A BISERICII

În presa de opinie din ţara noastră de-a lungul ultimilor zece-cincisprezece ani s-au strecurat comentarii prin care s-a încercat de nenumărate ori să i se impună populaţiei politizarea Bisericii. Într-o anumită măsură aceşti politicaştri naţionali şi-au atins scopurile. Un exemplu elocvent este întărirea în cadrul societăţii noastre a diferitor secte şi erezii. Penru aceştia Biserica Ortodoxă a ajuns a fi o instituţie comunistă pe care ei vor s-o transforme într-una democratică de sorginte occidentală.

Cu aproape un secol în urmă Episcopul Nicolae Velimirovici s-a ocupat în de aproape de această problemă. Pe lîngă răspunderea, ce o purta sub aspect religios, îl vedem în timpul primului război mondial trimis diplomatic al Serbiei în Anglia. Acolo, pe lîngă misiunea politică pe care o avea, era profesor al celebrei Universităţi din Oxford. Iată ce răspuns oferă acest mare ierarh, de curînd canonizat, despre viaţa de obşte creştină:

Duşmanii credinţei din interiorul Bisericii Ortodoxe

Pe lîngă atacurile la adresa Ortodoxiei din partea cercurilor din afara bisericii (în cazul exorcizării din mănăstirea Tănacu) cele din interiorul Bisericii Ortodoxe Române agravează situaţia şi aşa complicată în care se află acum.

Anume în aceste momente de grea cumpănă, unii indivizi, din cadrul instituţiei bisericeşti se dedau la acţiuni ce contravin aşezămîntului Sfinţilor Părinţi. Prin aceste acţiuni se aduce un prejudiciu substanţial imaginii Bisericii Ortodoxe nu numai în România dar şi în întreaga lume. Astfel, în unele biserici, slujitorii altarului intenţionat scurtează sau modifică slujbele după bunul lor plac, încălcînd canonul 18 (care prevede că „vecernia trebuie să se facă întotdeauna”) sau canonul 29 (privind cinstirea Duminicii) al Sinodului al cincilea local din Laodiceea (343)[1]. Aceast fenomen se explică prin pătrunderea în interiorul societăţii noastre  unor concepţii străine Ortodoxiei. Avem în vedere domeniul strict liturgic al respectării prescripţiilor bisericeşti.

„VOI ZIDI BISERICA MEA ŞI PORŢILE IADULUI NU O VOR BIRUI” – IV

Stabilirea unei problematici reale legate de evenimentele din Ungheni

Faptul existenţei unor probleme, în sînul instituţiei sociale bisericeşti, a nu a fost contestat niciodată. Încă din primii ani de după întemeierea Bisericii Creştine au apărut factori ce destabilizau buna orînduială bisericească. Una din primele exemplificări ale acestor influenţe se cunoaşte că a fost cazul lui Simon Magul despre care se aminteşte în „Faptelor Apostolilor”: „…era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei … Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip. … Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti. Şi răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis.” (Fapte 8, 9-24).

ÎNTRE PSIHOLOGIE ŞI DUHOVNICIE

Pe parcursul timpului, oamenii, cu anumite aptitudini şi ducîndu-şi traiul în anumite împrejurări şi într-un timp mereu schimbător, şi-au creat un anumit punct de vedere care reflectă felul cum înţelege acesta fenomenele realităţii imediate, dar şi a celora istorice. Punctul de vedere din care psihologia studiază fenomenele realităţii este cel spiritual. Pentru marea majoritate a lumii acest aspect al realităţii pare cu atît mai clar, cu cît omenirea a evoluat – dezvoltarea societăţii civile, progresul tehnico-ştiinţific etc. În realitate, însă, nu este chiar aşa.

După cum se ştie, premisele biologice şi datele genetice, adică ceea ce obţine omul de la Dumnezeu, nu se manifestă, pur şi simplu, de la sine. Ansamblul de evenimente ce influenţează viaţa unui om nu poate fi, am putea zice, cuantificat nici în psihologie şi nici în alte ştiinţe. Dar, să se înţeleagă din start că nici teologia nu se ocupă de aceasta. Spre deosebire, însă, de celelalte ştiinţe teologia studiază legătura dintre Dumnezeu şi om (religo-religare – refacerea legăturii). Prin intermediul Ortodoxiei (dreapta cinstire – n.a.) Dumnezeu se revelează şi le comunică oamenilor atît cît au nevoie pentru mîntuire. Dumnezeu se descoperă în primul rînd apropiaţilor săi şi prin ei tuturor celorlalţi.