MANCURȚII VREMURILOR NOI

S-a atins de mai multe ori tema mancurtismului la noi în ţară. Într-adevăr este şi aceasta o problemă acută a societăţii. Depinde, însă, din ce unghi o privim. Interpretările termenului „mancurt”diferă de la un caz la altul fiindu-i ataşate caracteristici diferite. Personalităţile politice înclină să numească mancurţi pe cei plecaţi din ţară. Ziariştii, publiciştii şi editorialiştii,însă, îi caracterizează, din contra, pe primii cu acest apelativ. Opinia publică rămîne, ca de obicei, fără nici o viziune reală: care este dimensiunea reală a fenomenului numit „mancurtism”, şi cum se caracterizează acesta la noi în ţară. De fapt, din cauza problemelor cu care se confruntă, omul de rînd nici nu mai are timp de a se mai gîndi la caracteristica aceastei manifestări distructive.

ABATERILE CANONICE: LUCRURI CARE NECESITĂ CONCRETIZARE

De la început, este necesar de a menţiona faptul că cei neavizaţi în chestiuni de natură ecclesială nu trebuie să se ocupe cu probleme ce ţin de un domeniu strict teologic cu atît mai mult cei depărtaţi de Biserica Ortodoxă: sectanţii, jurnaliştii care nu au o pregătire teologică sau demagogii din domeniul politic. Cel mult, aceştia pot să-şi exprime părerea, dar nu într-un mod brutal, ce seamănă adesea cu atacuri la persoană, precum face domnul Andrei Vartic, într-un articol din recentul număr al săptămînalului „Timpul”, şi de alţi experţi în domeniul calomniei, de o decadă bună de ani.

Precum la finisarea unui diamant se apelează la giuvaiergiu şi nu la un miner, în subteran lucrează minerul şi nu bijutierul. Sînt lucruri care necesită maximă seriozitate, fineţe şi atenţie din partea celor ce îndrăznesc să se expună pe marginea acestor subiecte. Să explicăm cîteva lucruri stimabilului Andrei Vartic.

“TRĂIEŞTE-ŢI CLIPA” – UN MEMENTO MORI ÎN STIL NEW AGE

Secolul XX stă, incontestabil, sub semnul nebuniei omeneşti. Nenumăratele conflicte, care au culminat cu cele două războaie mondiale şi după aceasta cu un Război Rece, s-au soldat cu un număr enorm de jertfe omeneşti. Suferinţa umană a căpătat cote maxime. Genocidul, ca o formă alterată a gîndirii politice, a completat prin boli incurabile şi foamete numărul victimelor celui mai sîngeros dintre secole.

Explicaţia acestui fenomen este una simplă: oamenii şi-au întors cugetul de la Dumnezeu – au devenit nişte renegaţi. Credinţa – cel mai imporant lucru din sufletul omului – a secat. Astfel viaţa fără Dumnezeu a început să nu mai aibă sens. Treptat, oamenii, au început, să piardă înţelesul sensului vieţii – comuniunea cu Dumnezeu. Atitudinea arogantă faţă de darul cel mai de seamă al omului şi anume viaţa a început treptat să îl ducă la pieire.

MARTIRIUL SFINTILOR 40 DE MUCENICI – EXEMPLU DE CREDINTA PENTRU POSTERITATE

O sărbătoare cu o bogată rezonanţă culturală la români este pomenirea martiriului pentru credinţă a 40 de ostaşi romani în timpul domniei împăratului păgîn Liciniu (308-324). Tradiţia bisericească ne relatează că la începutul primăverii anului 320, în cetatea armeană Sebastia, 40 de ostaşi de sub comanda lui Agricola – conducătorul oştirii romane din acele locuri, au refuzat să se închine şi să jertfească idolilor. La început Agricola a aflat numai de trei dintre soldaţii săi sînt creştini şi anume: Chirion, Candid şi Domnos. Mai apoi, cînd a impus pe ostaşii din subordine să jertfească zeităţilor romane, s-a aflat numărul real al creştinilor din armata sa. Refuzînd categoric promisiunile bogate cu toţii au fost închişi în temniţă.

După ce au stat în detenţie timp de şapte zile, în cetatea Sevastiei a sosit Lisie – un alt mare persecutor al creştinilor, împreună cu care au încercat din nou să-i convingă pe cei 40 de soldaţi creştini să se închine idolilor păgăni. Însă, şi această încercare a rămas fără nici un rezultat. Atunci Agricola şi Lisie au ordonat slujitorilor idoleşti să arunce asupra sfinţilor cu pietre, aruncînd însă nimereau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Atunci Agricola, după cum zice tradiţia, a apucat şi el o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; însă piatra, din contra, l-a lovit în faţă.

TRIUMFUL ORTODOXIEI

Prima Duminică din Postul Mare este cinstită în rîndul creştinilor drept măritori ca Duminică a Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor învăţăturilor care se depărtează de adevărul religios.

Adevărată învăţătura bisericească este acea care ne-a fost transmisă de Sfinţii Apostoli. Sfinţii Apostoli la rîndul său au primit învăţătura de la Domnul nostru Iisus Hristos care este întemeietorul Bisericii. Capul Bisericii este Mîntuitorul, de aceea şi învăţătura ortodoxă este aceeaşi la toate popoarele. Aceasta este purtătoarea mesajului mîntuitor al Evangheliei – acelaşi pentru toate popoarele, acelaşi pentru întreaga omenire, acelaşi pentru fiecare dintre noi.

SÎNTEŢI RESPONSABIL, DOMNULE MARIAN LUPU!

Pentru nimeni nu este un secret că, de la o vreme, asistăm la nişte acţiuni, din partea autorităţilor statale, care cu greu le poate înţelege şi accepta omul simplu, avînd în vedere contradicţiile pe care le implică. În acest circuit al deciziilor de neînţeles se încadrează şi „maratonul Churchi” – proiect iniţiat de către actualul preşedinte al Parlamentului – domnul Marian Lupu.

Pe de o parte, campania de colectare a donaţiilor pentru un aşezămînt monahal este o acţiune salutabilă. Privind, însă, implicaţiile politice ale acestui „maraton” în contextul altor decizii la nivel înalt, sîntem puşi în situaţie să nu fim de acord întru-totul acţiunilor dumisale.

14 februarie – Sfîntul Valentin sau neopăgînism camuflat în tradiţia creştină?!

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în ţările fostului bloc comunist au început a se ţine o serie de petreceri exportate de Occident semnificaţia cărora le este multora necunoscută.

În antichitatea romană pe 14 februarie erau serbate Lupercaliile – festivitate ce îngloba cultul lui Pan – zeitatea păgînă, reprezentată ca demon care se asocia în acea zi şi cu Afrodita – zeiţa „iubirii” sau cu alte cuvinte a desfrîului. Acest lucru este demonstrat chiar de orgiile care culminau cu jertfe umane consemnate în diferite scrieri greceşti şi latine. Ca urmare Papa Grigorie al Romei în anul 494 ( după alţii în 496) a interzis ţinerea Lupercaliilor. Timp de aproape 15 veacuri în această zi nu s-a organizat nimic asemănător.